Destinul familiei Eminovici este unul deseori analizat, detalii de tot soiul apărând de-a lungul timpului, fie că vorbim despre surse credibile, științifice, ori dintre cele care fac mai degrabă obiectul senzaționalului.
Se știe că familia Eminovici – părinții Raluca și Gheorghe – au avut 11 copii, însă unii dintre aceștia s-au prăpădit la vârste fragede. Alții nu ajung să treacă de 40 ani.
Șerban moare la 33 de ani, la Berlin, Nicu se împușcă la Ipotești, pe când avea 41 de ani, Iorgu - sublocotenent de infanterie - cade de pe cal, se retrage la Ipotești și moare de tuberculoză, la 29 de ani, Ruxandra trăiește doar câteva zile, Ilie moare de tifos pe când avea 17 ani, Maria moare la șapte ani și jumătate, Mihai moare la 39 de ani, Aglaia are parte de 48 de ani de viață, Harieta a ologit la vârsta de 5 ani, moare la 35 de ani, la patru luni după Mihai, iar Vasile trăiește doar 4 ani.
Cel care a avut o viață lungă, mai multe căsnicii și, deci, numeroși urmași, a fost Căpitanul Matei Eminescu (1856 - 1929). Născut la Ipotești, era cel de-al zecelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici. A studiat la Praga, devenind ofițer. Trăiește 73 de ani.
(Matei Eminescu)
Este cel care, mai târziu, a scris despre genialul său frate, începând chiar din anul 1889, anul morții poetului. Mai târziu, în 1901, de pildă, publică în ”Foaia populară” articolul ”Noua biografie a lui Eminescu”. Multe întâmplări ies la iveală, nu doar despre viața poetului Mihai Eminescu, ci și despre ceilalți membri ai familiei, în special despre căminarul Gheorghe Eminovici.
Cel care l-a convins pe Matei Eminescu să vorbească despre familia sa a fost Corneliu Botez, astfel născându-se volumul omagial ”Memorii asupra familiei Eminescu”, care cuprinde o serie de scrisori. Volumul a fost publicat cu prilejul a 20 de ani de la moartea poetului (1909).
Din viaţa lui Gheorghe Eminovici, Matei dezvăluie două întâmplări. ”Una de care râdea Mihai cu mare poftă și alta cam drastică”, adaugă fratele poetului.
Prima are loc pe când Gheorghe Eminovici era la Balș, care îi mijlocește ”boieria de sulger” (sulgerul se ocupa de aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne). Peste o vreme, însuși Eminovici intervine la Mihai Vodă Sturza care, în 1941, îi conferă rangul de căminar.
Obiceiul, povestește Matei Eminescu, era ca ”după boierie, cel boierit să ceară audiență la domn și să-i mulțumească. Așa a făcut și tata”.
(Gheorghe Eminovici)
La Domnul Moldovei, discuția a decurs astfel:
-Ei, ce-i?
-Să trăiești, Măria Ta, am venit să mulțumesc pentru boierie.
-Prin ce cârciumi te-oi tăvăli de-acu înainte?
”Și atât a fost audiența. Și tata nu era bețiv, nici nu putea să bea mult, căci se îmbolnăvea, cum am fost toți, afară de Mihai. Se vede că au fost unii care după ce i-a boierit se tăvăleau prin cârciumi și necinsteau boieria și vorbele lui Mihai Sturza erau un fel de morală. Când ne-a istorisit s-a pus Mihai pe un râs de nu-l mai puteau opri”.
Cea de a doua întâmplare, care îl are în centrul său tot pe Gheorghe Eminovici, a avut urmări serioase pentru capul familiei.
Gheorghe Eminovici ajunge să pețească fata unui grec românizat, Costache Caraieni, pentru un anume Ioan Frank, a cărui mamă era fata doctorului Hollztreger, doctorul de casă al boierului Balș.
”Mergând deci tata în pețit la Caraieni, acesta i-a răspuns că-i dă fata lui Frank, îi dă și bani să deschidă farmacie, dar cu condiția ca să treacă de la catolicism la ortodoxism. Deci trebuia Frank să se boteze a doua oară și naș prin forța lucrului tata”.
Gheorghe Eminovici s-a pus pe treabă, decis să ducă la îndeplinire misiunea. Trece, însă, peste protoierie și merge direct la vlădică. Aici află că, pentru a i se aproba botezul, căminarul ar trebui să plătească 100 de galbeni.
”Ferm cum era tata, i-a răspuns cu indignare că nu îi să nici un ban și pe Frank tot are să-l boteze”, mărturisește Matei.
Eminovici îl urcă pe Frank în trăsură și îl duce la Ipotești. Cheamă preotul – pe Popa Vasile - și îl botează pe Frank. Astfel, cu mirele proaspăt ortodox, merge la Caraieni și face nunta.
Cum a fost posibil să rezolve căminarul așa repede și eficient toată treaba?
”Biserica din Ipotești era proprietatea mamei”, spune mai departe Matei. ”O cumpărase mama cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț”.
Însă nu s-a gândit o clipă că din urmă avea să vină crunta răzbunare. Supărat că nu a căpătat cei 100 de galbeni pe care îi ceruse, vlădica ”merge cu jalbă la domnie, ridică pe Popa Vasile în fiare și-l duce la protoierie”.
Și nu s-a terminat aici. Titlul boieresc îl scapă de închisoare pe căminar, însă nu și de pedeapsă.
Prin decret domnesc, Gheorghe Eminovici este de asemenea luat de acasă și dus – pentru trei luni – la mănăstirea de la Vorona, drept pedeapsă.
(Mănăstirea Vorona)
”L-a ridicat și l-a dus și numai prin intervenția ambasadei rusești s-a revocat decretul, după ce a stat vreo șase săptămâni acolo”.
Gestul căminarului avea să fie, însă, unul al prieteniei pe vecie, pentru că ”recunoscător a fost Frank până la moarte”, iar ”tata n-a avut un prieten mai bun ca pe Frank”.
Foarte interesante sunt și scurtele caracterizări pe care Matei le face fraților săi, la capitolul ”Exterior şi caractere”.
Astfel:
”Şerban. – Oacheş ca un ţigan, constituţie debilă, statură mai sus de mijlocie – vindicativ.
Nicu. – Şaten, ochi căprii, maladiv, bun la suflet – statură mai jos de mijlocie.
Iorgu. – ’Nalt, păr, mustaţă negre, ochi căprii, pielea albă, sombru; când rîdea, se schimba vremea.
Ilie. – Blond, ’nalt, vesel, ochi albaştri, mare talent la desemn.
Aglaia. – Şatenă, înaltă; ochi căprii.
Harieta. – Şatenă roşcată, ochi căprii; înaltă.
Bine cu mama semăna Iorgu şi ceva Mihaiu. Cu tata, numai Ilie.
Ceilalţi, un fel de amestecătură şi dela tata şi dela mama”.
