Construită cu terase largi la etaj, clădirea din strada Unirii, cunoscută mai demult sub numele de Casa Văsescu, a adăpostit internatul primului liceu de fete din Botoşani, iar mai târziu liceul. Printre castani şi în noianul de verdeaţă, distingi o delicată operă de artă sculpturală, „Fata cu vioara”, semnificativă prin mesajul elevat şi prin locul unde se află. Citeşti în ochii ei sfiala fetei de odinioară, venită să-şi încerce norocul la poarta culturii şi a artei.

La început, stăpânul acestei case a fost Văsescu. Avea averi şi rang acest boier, dar şi o mare patimă. Se născuse numai pentru jocul de cărţi. Juca fără alegere şi câştiga oricând. Toată noaptea, boierul stătea la masa de cărţi, de cu seară, când începea să se întunece, până dimineaţa, ba şi ziua pleca uneori de la slujbă. Simţea cartea, o privea cumva şi ochii i se lipeau de dânsa.

Putea chiar să-şi şi-i închidă, că tot nimerea! Lucru mare! Nu s-a pomenit să piardă vreodată măcar un leu. Îl ştiau toţi boierii şi-l lăuda coconetul ţinutului. Norocul lor că nu prindeau să joace decât pe doi-trei lei. Îl ştiau de frică.

Era el vestit ca jucător fără pereche, dar slujba o lăsa pe seama altora şi lumea era nemulţumită. Mai avea şi nevastă, că era însurat cu o femeie frumoasă şi cuminte, cinstea târgului. Fata lor era de-acum mărişoară. Nici de ele nu mai avea timp, că tot mereu la cărţi.

Maică-sa, îl cam lua la rost:

-    Măi băiete, îi zicea, lasă-le încolo de cărţi şi-ţi vezi de casă şi de slujbă!

Nevasta îi spunea şi ea câte ceva, poate l-o îndoi:

-    Nu te uiţi în ce hal eşti? Ai ochii roşii şi faţa numai riduri!

Dar ele vorbeau fără rost: boierul nici că le auzea. Se vede că acesta era un nărav, şi „năravul din fire n-are lecuire”. Pe zi ce trecea, patima îl îmbătrânea, neiertătoare.

Într-o vreme, nevasta s-a întors la părinţi, însă mama ei a sfătuit-o să-şi schimbe hotărârea:

-    Draga mea copilă, rabdă tot si rămâi gospodină la casa ta. Ce să faci? Aşa-i soarta femeii! Îl laşi pe acesta, dar parcă ştii c-ai să găseşti altul mai bun?! Bărbatul se însoară când vrea, iar femeia dacă este cerută. Mai ai şi-o fată…Du-te acasă! Poate i-o veni mintea în loc.

Dar mintea boierului o lua tot mai razna. De la o vreme, s-a împrietenit cu nişte cheflii şi-a început a bea. Trăgea pahar după pahar până cădea sub masă. Pe urmă a început să se agite. Se plimba pe scări în sus şi-n jos, cu capul plecat şi scufundat în gânduri grele, ca un om care chibzuieşte la lucruri foarte adânci şi complicate.

Nevastă-sa, biata de ea, nu ştia cum să-i scoată gărgăunii din cap şi i-a ascuns cărţile. El, nimic! O ţinea una şi bună: „Dă-mi cărţile, că te omor!” până la urmă, sub ameninţarea pistolului, i le-a dat.

-    N-ai decât să te spânzuri cu ele! I-a şuierat ea.

Boierul le luă, le bătu bine, bău o ceaşcă de ţuică şi haide la joc! Cine mai era ca el?

-    În seara asta joc numai pe mize mari! A spus hotărât. De pierdut n-am să pierd…Cine joacă?

Printre ei era unul mai tuciuriu. Îi străluceau ochii ca la dihor când îşi fixa prada pe întuneric.

-    Joc eu, s-a grăbit acela să răspundă.

După ce-l aţinti dispreţuitor, Văsescu începu jocul. Dar a început rău. Şi-a tot pierdut, până ce i-au rămas numai casa şi nevasta. Pe la miezul nopţii le-a pierdut şi pe acelea. Apoi, a urcat scara şi s-a spânzurat în camera cea mare, de la etaj.

Mult timp, spun Legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei, se jurau unii că stafia lui colindă noaptea pe holuri sau că l-au văzut în holul de la intrare. Că plângea, se văieta şi se tânguia…