Un rom botoşănean lucrează într-o forjă de acum câteva secole şi cu unelte care au aparţinut strămoşilor, vechi de 300 de ani.
Potcovarul de 70 de ani este ultimul dintr-o lungă generaţie de fierari ţigani de pe moşiile boierilor moldoveni şi munceşte, încă, aproape zi de zi.
La Flămânzi, în judeţul Botoşani, acolo unde acum 110 ani izbucnea ultima mare răscoală ţărănească din Europa, nu departe de centrul localităţii, se află un loc cu totul special pentru localnici. Este vorba despre un vechi atelier desprins parcă din alte timpuri, din care se aude aproape zilnic clinchetul ciocanelor şi al nicovalei, iar pe uşile vechi din lemn aproape putrezit, ţâşnesc scântei şi jar aprins. Clădirea scundă, construită din chirpici şi pilitură de fier, ce pare să poarte povara veacurilor, este cunoscută de toţi ţăranii din comunele alăturate şi chiar mai îndepărtate.
Aici lucrează de mai bine de 50 de ani Ilie Dibu, ultimul meşter adevărat de potcoave dintr-o genealogie de ţigani fierari care se pierde în negurile Moldovei voievodale. Nea Ilie are 70 de ani şi toţi cei care vor un cal potcovit cum scrie la carte îi calcă pragul, în forja care oricând poate fi declarată monument istoric.
„Nea Ilie ştie să îmblânzească fierul. La el au venit şi taţii noştri, venim şi noi. Este ultimul meseriaş de felul acesta şi, când a pieri el, nu ştiu ce facem. Cunoaşte şi calul, şi fierul, şi focul ca nimeni altul. Parcă vine din altă lume“, spune Gheorghe Axinte, un sătean din Poiana care-şi potcoveşte caii de aproape două decenii la nea Ilie.
„Sunt ţigan. Nu rom. Chestia asta cu romii este mai dincoace. Noi din generaţie în generaţie eram ţigani, nu romi. Şi nu-mi este ruşine, că am muncit şi am învăţat meserie. Strămoşii mei au fost ţigani de pe moşiile boierilor“, se mândreşte, din start, nea Ilie.
De altfel, potcovarul Ilie Dibu din Flămânzi este ultimul meşter ţigan fierar din zona Moldovei, dintr-un lung şir de fierari de pe moşiile vechilor boieri, mulţi din neamul Sturdza sau Balş.
De sute de ani, strămoşii lui Ilie Dibu, ajuns astăzi la venerabila vârstă de 70 de ani, au îmblânzit fierul şi au lucrat diferite obiecte pentru boieri şi pentru oamenii de pe moşie. Erau ţigani fierari din tată-n fiu şi s-au specializat mai ales în prelucrarea potcoavelor. Şi asta în condiţiile în care zona era locuită, mai ales satul Prisăcani, de plăieşi ai voievodului Ştefan ce Mare, majoritatea luptători călare. De la ei a ajuns meseria asta, din generaţie în generaţie, şi în sângele lui Ilie Dibu.
„Eu am învăţat cum să fac potcoave şi să modelez fierul de la tatăl meu. La rândul lui, tatăl meu, de la tatăl lui şi tot aşa până Dumnezeu ştie când. Cred că de când a venit neamul meu pe aici. Eu de mic mergeam cu tata şi stăteam cu el în forjă şi vedeam ce face şi am prins drag de meserie“, spune fierarul.
Ilie Dibu este un potcovar tradiţional. Adică foloseşte aceleaşi metode şi unelte pe care le utilizau şi strămoşii săi. Atelierul lui este un adevărat exponat de muzeu etnografic. De altfel, acesta se află în curtea Muzeului Ţăranului din Flămânzi. Nu a fost adus acolo, ci în apropierea sa a fost amenajat muzeul. Acoperişul este din bârne de lemn, bine învelite într-un fel de ţiglă veche. Şi atelierul este transmis din tată-n fiu.
„Tata l-a preluat de la bunicu’ şi în cele din urmă mi-a rămas mie. L-am mai cârpit pe ici pe colo, l-am mai «îmbrăcat», să reziste, dar în mare, este acelaşi atelier de modă veche. Până şi nicovala are 300 de ani vechime. Am avut şi foale, dar s-au stricat şi nu are cine să facă altele. În rest, fac totul ca acum multe sute de ani. Cu ciocan, nicovală şi forjă“, explică Ilie Dibu.
Totodată, potcoavele sunt prelucrate manual în atelier. Nea Ilie are o forţă deosebită. La 70 de ani, poate să mânuiască barosul greu de fierărie cu o singură mână. Din câteva lovituri de ciocan reuşeşte să modeleze fierul incandescent scos proaspăt din forjă. Când se apucă de treabă, atelierul devine o frântură de istorie aplicată. Focul este aprins în vatră. Bucăţile de metal – prelucrate şi apoi încinse în foc şi jăratic. Peste tot prin vechiul atelier sar scântei.
Cu un cleşte uriaş, vechi şi el de câteva decenii, fiecare bucată de fier este prinsă şi apoi modelată cu lovituri dibace de ciocan. În unele momente, vechiul potcovar are nevoie de ajutor, pentru formele şi locurile de împuns caielele în copita calului. Atunci sare în ajutor nea Mitică, un sătean pasionat de activitatea fierarului. Amândoi apucă ciocanele grele şi, la semnul lui nea Ilie – „Gata, Mitică, dă-i“ –, loviturile cad sincronizându-se pe metalul incandescent. În doar jumătate de oră, sunt prelucrate patru potcoave perfecte. Doar cu ciocan, nicovală cleşte, forjă, multă forţă şi pricepere.
„Este cel mai bun. După el nu o să mai ştie nimeni cum să facă potcoave adevărate, ca pe vremuri. El este ultimul. Este o plăcere să-l vezi la treabă, apăi să-l mai şi ajuţi“, spunea nea Mitică.
De la 14 la 70 de ani, muncă aproape zi de zi
Ilie Dibu este cu siguranţă omul care ştie ce înseamnă munca. A început ca ucenic la 14 ani, în atelierul tatălui său. De atunci a stat o viaţă în căldura forjei. Au urmat decenii de muncă în fabricile comuniste, incusiv la forje. În timpul liber, însă, venea la bătrânul atelier şi potcovea cai.
„Nu puteam să stau degeaba. Şi îmi era dor de atelier. Munca asta se face din pasiune, te cheamă la ea. Şi parcă îl vedeam pe tata aici şi mă simţeam bine“, spune meşterul potcovar.
După ce a ieşit la pensie, s-a întors cu normă întreagă la atelierul străbunilor şi, la 70 de ani, munceşte aproape în fiecare zi.
Pentru cine se întreabă ce nevoie mai e de potcovari, precizăm că Ilie Dibu nu duce lipsă de clienţi. Aproape în fiecare zi vine câte un client cu caii la potcovit. De altfel, zona este renumită pentru numărul mare de căruţe şi de cai. Gheorghe Axinte este unul dintre clienţii fideli ai potcovarului. De aproape 20 de ani vine să le pună potcoave cailor la vechiul atelier.
„Nu există meşter ca el. Simte calul, îl cunoaşte. Şi pe cei mai nărăvaşi îi potoleşte cu vorba, cu mângâierea. Apoi face potcoave bune tare de tot. Pe măsura calului. Ca pantoful la om. Îi ştie măsura dintr-o privire“, spune săteanul din Poiana.
De altfel, Ilie Dibu îşi arată rapid priceperea. Prinde copita calului, o curăţă rapid şi apoi îi ia măsurile. Încinge bine potcoavele şi i le potriveşte, după care bate caielele.
„Nu ştiu ce ne facem după ce n-o mai fi moş Ilie. Nimeni nu-i calcă pe urme“, se îngrijorează Gheorghe Axinte. Potcovarul spune că nu a găsit încă niciun tânăr care să-i calce pe urme. „Este greu tare. Tinerii fug de muncă. Nu neapărat să facă potcoave. De orice. Vor să facă bani mulţi uşor. Şi asta nu miroase a bine“, spune resemnat Ilie Dibu. (Sursa: Adevărul)
