A fost mai bine de 40 de ani dascăl, a educat mii de copii, dar mai presus de toate a fost un om care a rostit răspicat adevărurile care nu se văd. S-a pensionat anticipat, înfrântă sufletește de moartea surorii sale.
O poveste cutremurătoare, care din păcate nu este singulară. În vremuri de pandemie și de tulburare socială, ies la iveală mai mult ca oricând dureri, suferințe, arderi care au mocnit zeci de ani și care au lăsat în urmă scrum sufletesc.
Florentina Dănilă, fost cadru didactic la Liceul Pedagogic ”Nicolae Iorga” Botoșani, și-a depus dosarul de pensionare după ce, în urmă cu două luni, și-a pierdut singura soră.
Suferindă din naștere din cauza unui grav handicap, femeia ajunsă la 50 de ani a fost internată în spital și diagnosticată cu Covid-19. A murit singură, după doar câteva zile, în urma unui stop cardio-respirator.
Au rămas în urmă o soră îndurerată și o mamă doborâtă de suferință. Acesteia din urmă, imobilizată ea însăși la pat de 5 ani, îi dedică fiica sa cuvintele care au impresionat sute de oameni. O poveste care, spune Florentina Dănilă, ”ar putea fi subiect de film”.
”Perioada foarte grea prin care trecem, cauzată de dispariţia rapidă a surorii mele, lipsa comunicării, situaţia grea în care suntem toţi… sunt greu de dus. Şi atunci… încâlcesc cuvinte. Povestea este adevărată. Este povestea mamei mele. Este rezumatul poveştii! Ar putea fi subiect de film. Mama, femeie simplă, a avut un crez în viaţă: să ajuţi omul când are nevoie. Nu de ochii lumii, nu pentru laudă, nu pentru a primi aplauze. Aşa ne-a învăţat şi pe noi”,
Florentina Dănilă
Textul dedicat mamei este unul al neputinței, într-o vreme în care semenii noștri se zbat în suferință fără ca cineva să îi vadă. Este povestea mamelor cu sufletul ars, cu sufletul scrum, care îngrijesc o viață copii cu dizabilități, a mamelor marginalizate de societate, a copiilor abandonați de statul român.
Florentina Dănilă ne mai așază în față o imagine pe care, din păcate, nu o vedem și nu o înțelegem: a familiilor care și-au pierdut oamenii dragi în perioada pandemiei.
(Florentina Dănilă)
”O privesc… O privesc cu durere de două luni... Nu aveam timp suficient înainte să o privesc. Prea acaparată eram cu toate ale vieţii care îmi umpleau zilnic carneţelul cu probleme de rezolvat. O privesc când doarme! O privesc când se uită la televizor, cu ochii ei albaştri ca marea liniştită pe care nu a văzut-o niciodată. Acum privirea ei este mereu înceţoşată de la lacrimile durerii de mamă. Se mai uită la televizor ca să-i mai treacă timpul. De 5 ani ţintuită într-un pat, aşteptând ajutor de la cei din jur, când are vreo nevoie! Şi ajutorul ei permanent, sora mea, nu mai este. Nu este pretenţioasă, nu cere, nu vrea să fie cocoloşită. Aşa a fost toată viaţa.
Când îţi moare mama la 7 ani şi rămân trei surori mici cu un tată apăsat de durere, cine să-ţi mai alinte copilăria, cine să te cocoloşească?!
Când treci prin război, foamete, suferinţe şi tot ce altora li se par poveşti SF, te mai poţi gândi la cocoloşire?!
Când îţi moare primul soţ la 21 de ani şi eşti mireasă-văduvă care pune buchetul de flori albe pe sicriul celui pe care l-a iubit din tot sufletul, te mai poţi gândi la cocoloşire?!
Când începi o viaţă nouă cu multe, multe greutăţi şi neajunsuri, plecată după soţ într-o localitate mică, unde stătea la coadă pentru o jumătate de pâine la cartelă ore întregi, te mai gândeşti la cocoloşire?!
Când aduci pe lume un copil dorit şi ţi se spune că are şanse mici de supravieţuire (pentru că nişte cadre medicale nu au făcut ce trebuie!), iar dacă scapă va rămâne cu sechele grave, te mai gândeşti la cocoloşire?!
Când 50 de ani îngrijeşti cu drag puiul de om cu minte de copil, fără să crâcneşti, fără să-ţi blestemi soarta, fără să te vaiţi, fără să-ţi pese ce spun unii şi alţii despre el, te mai gândeşti la cocoloşire?
Când copilul tău bolnav iese din casă pe picioarele lui , fără să te mai sărute (cum o făcea de obicei) pentru că îi era rău şi... primeşti un sicriu după 3 zile, pe care nici nu poţi să-l vezi, te mai gândeşti la cocoloşire?!
O privesc! O privesc cu durere când doarme şi ştiu că nu mai am cum să-i mângâi rănile sufletului. Prea multe! Prea dureroase! Şi-a înecat toată viaţa amarul în muncă. Şi-a căutat tot timpul ceva de făcut. A muncit din greu. Iar seara îşi bucura sufletul lucrând cu acul. Broda minuni pe pânză! Îi plăcea să brodeze flori! A iubit florile şi culorile! Şi citea! Citea ce prindea: cărţi, reviste... Poate de aceea mintea ei este foarte bună şi acum. Are o memorie incredibilă!
De câte ori eram întrebată la şcoală ce este mama, spuneam cu jumătate de gură: ”casnică". Ce minte de copil! Nu aveam de unde să înţeleg atunci că acest cuvânt vine de la cuvântul ”casă", care înseamnă locul cel mai drag şi mai sfânt de pe pământ. Nu puteam atunci să apreciez cât de important este să-ţi deschidă cineva uşa când vii acasă de la şcoală.
O privesc şi mă gândesc câte MAME mai sunt ca ea! Mame cu sufletul ars, care-şi duc crucea in tăcere, neştiute. Mame cu sufletul ars! Acum... sufletul ei este scrum”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
