Tragedia de la Huțani nu a existat și totul a fost doar un vis urât dacă ar fi să ne luăm după presa botoșăneană din acea perioadă. Presă ce însemna de fapt un singur ziar care nu a pomenit ceva despre cel mai mare accident rutier din istoria României.
În urmă cu peste 40 de ani, în plin regim totalitar, la Botoșani nu exista vreo televiziune locală. Despre internet nici nu putea fi vorba atunci, astfel încât ”mass-media locală” se limita doar la ”Clopotul”, care chiar pe frontispiciu avea scris cu majuscule: ”ORGAN AL COMITETULUI JUDEȚEAN BOTOȘANI AL PCR ȘI AL CONSILIULUI POPULAR JUDEȚEAN”.
Nu exista vreun cotidian, amintita publicație fiind una săptămânală, cu apariție în fiecare vineri.
Accidentul de la Huțani a avut loc pe 29 iunie 1980, într-o zi de duminică, iar primul număr ”Clopotul” de după nefericitul eveniment a fost scos pe piață în vinerea următoare, pe 4 iulie mai exact.
Deși tocmai muriseră 48 de oameni, nicăieri în ziar nu există un articol despre ceea ce se întâmplase pe drumul Botoșani – Suceava.
”În întreg județul, acțiuni hotărâte pentru aplicarea în viață a indicațiilor tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU la Consfătuirile din lunile mai și iunie – Noi capacități date în funcțiune”. Acesta este titlul articolului care a deschis ”Clopotul” din 4 iulie și în care botoșănenii sunt informați că, ”odată cu punerea în funcțiune a secției IG Botoșani, se poate afirma cu temei că industria s-a implantat hotărât și la Săveni”, după care se aduc în prim plan ”Finisajul dezvoltării la IT Moldova... și de la Integrata de țesături subțiri tip in”. Textul nu are vreun semnatar.
Are însă articolul apropiat – ”Înaltă recunoaștere internațională a meritelor tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU” – semnat de ”Comitetul Județean Botoșani al PCR”. Este de fapt o odă, începutul fiind definitoriu: ”Împreună cu întregul nostru popor, comuniștii, toți cei ce muncesc și trăiesc pe străvechile meleaguri românești ale Botoșanilor, vă adresează, scumpe și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, cele mai călduroase felicitări cu prilejul conferirii ordinului «Karl Marx» – expresie elocventă a stimei și prestigiului inegalabil pe care vi l-ați dobândit”.
Botoșănenii care poate că au dat atunci 50 de bani pe ziar în speranța că vor afla informații despre autobuzul căzut în mlaștină, s-au ”delectat” însă pe prima pagină cu articole din aceeași gamă: ”Întreținerea culturilor, furajelor, pregătirea secerișului”, ”Situația prășitului (...) și însilozatului furajelor” și ”Avem țara pe care au visat-o strămoșii”. Ultimul titlu făcea parte din seria ”2050 – Aniversarea creării primului stat dac centralizat și independent”, o invenție a istoricilor comuniști demontată după revoluție.
”Clopotul” avea pe atunci opt pagini și nici în interiorul ziarului nu se făcea vreo referire la groaznicul accident ce avusese loc în urmă cu mai puțin de o săptămână.
”Timp la Darabani”, ”Notații la Concești”, ”Icușeni 500”, ”Idei-forță ale dinamismului societății românești – A participa” sunt titluri din paginile 2 și 3, unde încap și două poezii, ”Patriei”, de Costel Zăgan și ”Prinos” de Aurel Câmpeanu.
Iată câteva versuri din cea de a doua:
Din dragoste de oameni, conștient,
Puterea în furtună o măsor
Dau tot ce am, mă știu cutezător
Pot face noapte zi pentru prezent.
Privesc și nu mă satur, sunt setos,
Știu prospețimea muncii s-o respir
Mă-nvălui în petale de zefir
Și-aduc partidului iubit prinos.
Printre atâtea elogii se strecurau totuși și ceva critici. De fiecare dată însă vinovatul era ”pe persoană fizică”, Statul și Partidul nu aveau vreo răspundere. Astfel, pe șantierul din strada Primăverii 33 betonul descărcat din ”cifarom” era împrăștiat pentru că benele erau defecte, iar lăcătușii care trebuiau să le repare lucrau la o scăriță și la un gard. Iar la Cooperativa Agricolă de Producție Broscăuți îngrijitorii vitelor nu purtau halate pentru că ”se murdăresc prea repede”.
În săptămâna de după accident una dintre preocupările de la ”Clopotul” a fost să îi descopere pe botoșănenii care chiulesc de la serviciu. Redactorii ziarului au făcut parte dintr-o ”brigadă” formată din ”activiști ai comitetului municipal de partid, consiliului municipal al sindicatelor, inspectoratului județean de interne”, care a descoperit ”90 de persoane care își părăsiseră locurile de muncă sub diferite motive și consumau băuturi alcoolice în localuri publice”. Vânați au fost inclusiv cei care lucrau în schimbul al doilea și care în arșița zilelor de vară se opriseră la o terasă. Și așa au dat și peste Costică Vizitiu, ”plecat din timpul programului, muncitor la șantierul 1 Botoșani, vinde roșii în piața Grivița.
Culmea este că în amintitul număr din ”Clopotul” este publicat un articol despre un accident mortal provocat tot de supraîncărcarea unui autovehicul. Intitulat ”Tributul lăcomiei”, textul îl are în prim plan pe Dumitru Ciobanu, șoferul unui camion, care ”a mai înghesuit încă doi călători în cabină, iar pe alți trei i-a cocoțat pe saci”. La ieșirea din Albești l-a luat în camion și pe Mihai Axinte, un bărbat aflat în stare de ebrietate.
”Abia a pornit camionul și pe Mihai Axinte alcoolul consumat fără măsură l-a doborât la propriu și la figurat. Căzut din camion pe asfalt a intrat în comă, decedând în drum spre spitalul din Trușești. Regretele lui Ciobanu au fost târzii. Ușurința cu care a încălcat legea, tentat de dorința unui câștig necinstit, i-au adus o condamnare de 2 ani și 7 luni închisoare. Un greu tribut plătit nechibzuinței, prin care un alt om și-a pierdut viața”, se arată în respectivul articol.
Câțiva oameni și saci înghesuiți și un singur deces au fost pare-se mult mai importante decât 48 de vieți pierdute.
Dacă ținem însă cont de semnatarii unei bune părți a articolelor înțelegem însă că era aproape imposibil ca un text despre cea mai mare tragedie rutieră din istoria României să își facă loc în paginile unui ziar comunist. Și nu ne referim la redactorii angajați, ci la o mulțime de activiști de partid care semnau în ”Clopotul” la acea vreme. Numai în numărul cu pricina îi regăsim pe Nicolae Ureche - vicepreședinte al comitetului executiv al Consiliului Popular Județean, Mihai Condurache - președintele consiliului oamenilor muncii al Întreprinderii Mecanice Botoșani, Mircea Cașcaval - director DGAIA Botoșani, Aurel Dăscălescu – președintele comitetului comunal al organizațiilor democrației și unității socialiste Vorniceni, Lucia Țurcanu - secretar al comitetului comunal de partid, primarul comunei Sulița.
Unul dintre articole era semnat de Constantin Roman – procuror și făcea referire la executarea pedepsei la locul de muncă a lui Ioan Radu. Acesta fusese condamnat la 1 an și două luni de muncă corecțională, ”o formă recentă de reeducare izvorâtă din umanismul societății noastre”. Unde își executa Ioan Radu pedeapsa? La CAP Vlădeni, comună de care aparține tocmai satul Huțani, unde avusese loc îngrozitorul accident. Nici un cuvânt însă despre evenimentul rutier.
Mai mult, ”Clopotul” avea și o rubrică întocmită de căpitanul Ioan Rusu exact despre evenimente rutiere. În numărul din 4 iulie se prezenta cazul tractoristului Mihai Corduneanu de la SMA Cucorăni care transporta un grup de elevi în remorcă. Unul dintre ei a vrut să coboare din mers și a căzut, suferind un traumatism cranio-cerebral, starea sănătății fiind gravă. În aceeași rubrică se mai făceau publice două accidente: șoferul unui autobuz a lovit o fată de opt ani, iar un conducător auto din Iași o altă fată, de șapte ani. Evenimentele rutiere au avut loc la Tocileni, respectiv Leorda.
Orice s-a întâmplat atunci în Botoșani, în România și în lume a fost mai important decât accidentul de la Huțani. Chiar și faptul că ”Ministerul american al Muncii” a efectuat un studiu din care reieșea că 1,3 dintre tinerii din Statele Unite ale Americii sunt șomeri.
”Școala nu dă tinerilor o profesiune, ne cultivă nici o obișnuință de muncă”, se arată în articolul de închidere al numărului, afirmație pe care o auzim și în 2022, doar că nu despre SUA, ci despre România.
Ironia sorții, numărul cu pricina de la ”Clopotul” găzduia însă un anunț pe un sfert de pagină de la Întreprinderea de Anvelope Danubiana din Popești-Leordeni. Unitatea de stat califica tineri prin școala profesională de chimie nr.2, cu sediul la aceeași adresă ca întreprinderea, în meseria de operator la fabricarea și prelucrarea polimerilor. După cum Botoșăneanul a dezvăluit într-un episod precedent al anchetei ”Tragedia de la Huțani”, cercetările efectuate imediat după accident au scos la iveală că anvelopa de pe autobuz, care provenea tocmai de la ”Danubiana”, era aproape nouă și probabil că avea un defect de fabricație.
Și totuși, există un element în ziarul respectiv prin care, indirect, se vestește că a avut loc o tragedie. Sunt mai multe anunțuri de condoleanțe cu referire la ”încetarea fulgerătoare din viață” a mai multor persoane, în care se indică și ”ziua de 29 iunie”, probabil un mesaj codat prin care se transmitea rudelor, prietenelor, colegilor, vecinilor, cunoștințelor că nefericiții au încetat din viață în accidentul de la Huțani, despre care vorbea mai toată lumea, dar despre care nu se scria. Aflăm astfel inclusiv despre ”moartea tragică” a unei mame și a fiului său.
Am încercat să discutăm cu câțiva jurnaliști din acele vremuri pentru a afla de ce o tragedie de asemenea proporții nu a încăput nici măcar într-un colț de pagină din ziar.
”S-a scris ceva, dar nu atunci. Adică nu s-a scris pe prima pagină, așa cum se scrie acum, «accident groaznic». S-a scris undeva, pe la «Arca lui Noe» cred (rubrica în care se relatau cazuri furnizate de Poliție – n.r.), despre accidentul de acolo, că a fost un accident grav. Nu s-a scris numărul victimelor, s-a încercat cumva o mușamalizare. Și a fost tratat drept un accident de muncă. Pe vremea aceea nu era ca acum, să îți spună pe loc ce s-a întâmplat”,
Valentin Guraliuc, fost jurnalist la ”Clopotul”.
Își amintește că ziariștii nu au primit atunci date oficiale pe acest subiect și că au aflat ”pe surse” informații de la Huțani. Personal, aflase de la un asistent medical din comuna Vlădeni, căreia îi este arondat satul Huțani. Omul se ocupase de certificatele de deces și i-ar fi spus că s-au completat 47.
Oficial, nu a existat o directivă de la Partidul Comunist Român să nu se scrie despre accidentul care avusese loc în urmă cu mai puțin de o săptămână.
”Nu a fost în mod expres, ci era o neștiință mai degrabă. La ora aceea era cel mai teribil accident într-o parte din Europa și era un clasament care i-a speriat pe toți, pur și simplu. N-a fost în mod expres o limitare, ci mai curând o frică față de un dezastru, de un moment uluitor, care a speriat pe toată lumea. Era și enigma aceasta: cum s-a putut ca un autobuz să încapă într-o gaură care nu spunea nimic, nimănui?”,
Traian Apetrei, fost jurnalist la ”Clopotul”.
Și ajungem la ceea ce vă spuneam încă de la începutul acestui serial de investigație: cei aproape 50 de oameni au fost în esență victima unui sistem, de la faptul că autobuzele erau nevoite să circule supraaglomerate pentru că erau prea puține puse în circulație până la piesele care ieșeau prost produse de pe poarta fabricii.
”Dar nu îmi mai aduc aminte cu precizie dacă chiar nu am scris nimic, dar repet, a fost o consternare generală față de proporțiile unui asemenea dezastru și în care toată lumea voia să spună ceva cât de cât sprijinindu-se pe niște date ale cuiva autorizat. Acum accidentele de circulație țin pagina 1, pe vremea aceea nu era moda aceasta să se scoată macabrul. Accidentul era și o imensă nereușită a sistemului, adică a stării șoselelor, a podurilor, a semnalizării, a siguranței rutiere. Ar fi fost un afront la adresa sistemului în ansamblu”,
Traian Apetrei, fost jurnalist la ”Clopotul”.
Așa cum am constatat în cele trei luni de când scriem despre acest subiect, încă mai există oameni cărora le este teamă să vorbească. Unul dintre aceștia ne-a relatat că un reporter de la ”Clopotul” a început să strângă informații despre accident pentru a publica un articol. Mai ales că în autobuzul tragediei au fost și doi tipografi care au supraviețuit și care povestiseră prin ceea ce au trecut.
Doar că acel reporter ar fi primit un semnal clar să nu încerce să publice un asemenea articol pentru că va avea mult de suferit. Iar ”interdicția” ar fi fost trasată direct de un procuror. Un act de disidență ar fi fost imposibil.
”Am făcut un calcul la un moment dat, erau 20 de perechi de ochi care se uitau pe un articol după ce era scris”, ne povestește un jurnalist cu state vechi, care susține că articolele erau efectiv ”măcelărite” până ajungeau la forma dorită de partid.
Cel care ne-a relatat a cerut ca numele să îi fie păstrat în anonimat.
”Răzbunarea” a venit abia după revoluție, în ”Gazeta de Botoșani”, când s-a scris în sfârșit și la Botoșani despre ceea ce s-a întâmplat în acea fatidică zi.
Dincolo de cele (ne)relatate atunci, atmosfera în oraș era un macabră. Își amintește Valentin Guraliuc...
”Era sinistru pentru că i-a îngropat pe toți după trei zile și te întâlneai cu câte trei-patru cortegii funerare pe stradă, unul venea dintr-o parte, altul dintr-o parte”.
Printre cei decedați atunci s-a aflat și Victor Morișcă, muncitor la Tipografia Botoșani, unde se tipărea ”Clopotul”. Un anunț al colegilor la rubrica de ”condoleanțe” dă de înțeles care i-a fost tragicul sfârșit. Destul pentru acele vremuri...
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL
Redacția Botoșăneanul
Nov 04, 2024
Botoșăneni buni de muncă prinși la cerșit pe străzile orașului
Redacția Botoșăneanul
Nov 04, 2024
Fata din Botoșani s-a calificat în finală la „Norvegienii au talent”
Redacția Botoșăneanul
Nov 04, 2024
Centrul Vechi: Femeile au mâncat semințe, adolescenții s-au cățărat pe monument
Oana Sava
Nov 04, 2024