„Viața românească” și „Adevărul literar și artistic” sunt două reviste în a căror activitate a fost implicat direct scriitorul cu origini botoșănene Mihail Sevastos. Fiul natural al folcloristei Elena Didia Odorica Sevastos și al poetului Artur Stavri și-a făcut studiile la Pensionul Model al Elenei Pastia (1898-1902), la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iași (1902-1910) și la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (abs. 1925). În perioada 1911-1930 a fost secretar de redacție la „Viața românească”, iar din 1925 până în 1939 a condus revista „Adevărul literar și artistic”, pe care a reorganizat-o, dându-i o înfățișare grafică modernă și inițiind rubrici noi, pe care le-a încredințat scriitorilor Tudor Arghezi, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. O. Teodoreanu ș.a.

Mihail Sevastos a debutat publicistic, în 1908, cu textul Cântecul ciobănașului Nacu, iar debutul editorial s-a produs, în 1920, cu volumul de versuri Ritmuri sprințare. A publicat ulterior: Monografia orașului Ploiești (1937); memorialistică (Amintiri de la „Viața românească”, 1956; Istorisiri adevărate,1961); proză (Aventurile din strada Grădinilor, 1934; Camioneta verde, 1935); poezie (Cronici rimate, 1963; Versuri, 1967); Carte de bucate (1939). A tradus, în special, din literatura clasică rusă: Cehov, Șolohov, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev.

Cea mai cunoscută carte a sa, Amintiri de la „Viața românească”, prezintă o istorie în portrete și mici narațiuni a celebrei reviste întemeiate la Iași în 1906. Sunt remarcabile portretele pe care Mihail Sevastos le face fondatorilor „Vieții românești”, Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu, descrieri realizate cu pană de prozator iscusit. Evocând prima sa întâlnire cu Stere, „memorialistul scrie realmente convingător, având asupra sa toată recuzita stilistică pentru a reuși acest lucru” (Șerban Axinte): „În întuneric și în pustietate, în vântul amestecat cu zloată, am simțit deodată o primejdie. La pâlpâirea unui bec, am zărit silueta unui om vânjos și grăbit care – după mintea mea de copil – nu-mi putea fi decât vrăjmaș. […]. Peste câteva clipe, în lumina scăzută a felinarului, am putut vedea mai bine dușmanul: era un om cu o uriașă barbă neagră dată într-o parte de vânt, cu niște ochi sfredelitori, cu un baston noduros în mână. Am înghețat. […]. Această apariție de groază din copilăria mea fusese Constantin Stere“. Portretul fizic al lui Garabet Ibrăileanu (care i-a fost profesor, o perioadă scurtă, la Liceul Internat „Costache Negruzzi”) e la fel de impresionant: „Parcă-l văd pe catedră, într-o clasă spațioasă, ale cărei ferestre dădeau într-o livadă. Cei vreo douăzeci de elevi tăceau chitic. Răsuna numai glasul melodios, puțin nazal, al profesorului. Avea părul castaniu-vâlvoi… și o barbă cam roșcată – în neorânduială. Sub fruntea înaltă îi jucau ca argintul-viu ochii căprui-negri, pătrunzători, plini de vioiciune, inteligență și spirit. Nimeni nu-și îndepărta privirea de la ochii aceștia. Cred că dacă ar fi căutat cineva să se ascundă de tăișul lor, ei s-ar fi luat după dânsul, l-ar fi descoperit și-n gaură de șarpe și l-ar fi silit să fie atent. Dar nimeni nu se ferea de ochii dascălului, căci ei nu inspirau teamă, ci ne atrăgeau, fermecându-ne“. „O memoria infailibilă și un spirit de observație neîntrecut”, observă Mircea Anghelescu, fac din „povestirile fostului secretar de redacție un mozaic de profiluri adevărate, vii, încât după lectura cărții cititorul poate zice ca Arghezi după ce a venit la Iași și a vizitat redacția: «Acum înțeleg ce unește pe prietenii Vieții românești»”.

Dacă în memorialistică Mihail Sevastos se manifestă adesea ca un prozator veritabil, în proză ia atitudinea unui jurnalist atent la „tragicomedia umană”, la periferia ieșeană, cu moravurile și conflictele ce o caracterizează. Colecționar de „documente omenești” (așa se numea rubrica pe care o ținea la „Viața românească”, iar în 1970 îi apărea, postum, volumul de proză cu același titlu), prozatorul prezintă atât viața de zi cu zi a oamenilor, cu toate turbulențele acesteia, cât și luptele social-politice din perioada interbelică.

Volumele de versuri ni-l prezintă pe Mihail Sevastos ca pe un autor interesat de poezia ce ia forma cronicii rimate. Uneori ironic, alteori grav sau revoltat, poetul realizează o cronică lirică a actualității, referindu-se, la fel ca în proză, la moravuri, dar și la virtuți, la trăiri individuale, dar și la evenimente din viața socială sau politică. Poezia cu impact social îl interesează mai mult decât poezia ca formă a artei pentru artă. Drept dovadă ne servește și o „foarte spirituală definiție a sonetului, dedicată lui M. Codreanu” (G. Călinescu) din poemul cu titlul generic Sonetul.

SONETUL

Eu te-am cetit, – mărturisesc! Sonetul
E-o temniță cu gratii și zăvoare:
O temniță cu lespezi reci, în care
Se zbuciumă încătușat poetul.

Într-un sonet poți prinde tu secretul
Conturelor cu mlădieri fugare?
Subt razele lui Roentgen nu apare
Din trupul zânelor decât scheletul.

Sonetul e o cușcă suspendată
De-un fir de aur, unde zbuciumată
Privighetoarea își sugrumă trilul.

Sonetu-i racla strâmtă și rigidă
În care un nebun și-a-nchis copilul,
Subt tirania formei să-l ucidă.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: