Născut la Dorohoi, Ștrul Leiba Croitorua absolvit Gimnaziul „Grigore Ghica Voievod” din localitate (1914-1918), înscriindu-se, în 1919, la Liceul „Matei Basarab” din București. Nu a reușit să-și încheie studiile, dar s-a angajat în redacția revistei „Sburătorul” și a început să publice sub pseudonimul Ion Călugăru, cu care a rămas în istoria literaturii române. A făcut parte din mișcarea de avangardă și a scris pentru publicațiile avangardiste „Contimporanul”, „unu”, „Integral”, dar și pentru revista lui Nae Ionescu, „Cuvântul”, unde s-a împrietenit cu Mihail Sebastian.

A debutat editorial în 1923, cu o culegere de povestiri umoristice, Caii lui Cibicioc. A mai publicat volumele: Haiducul Codău, moartea poterelor, bucuria văduvelor (1924); Paradisul statistic (1926); Abecedar de povestiri populare (1930); Omul de după ușă (1931); Charlot (1933); Don Juan, cocoșatul (1934); Copilăria unui netrebnic (1936); Trustul (1937); Lumina primăverii (1948); Clownul care gândește (1949); Măseaua stricată (1949); Oțel și pâine (1952); Casa șoarecilor. Schițe fără umor și nuvele (1951) ș.a. În 2020, la Editura Hasefer, apare volumul Ion Călugăru: Între literatură și publicistică, de Flavius Paraschiv.

Cele mai multe dintre prozele lui Ion Călugăru cuprind „lumea ciudată, plină de contraste, a periferiei provinciale evreiești de altădată, cu personaje pitorești, uneori pline de umor, într-o atmosferă oscilând între fantastic și grotesc” (Silvia Lazarovici). G. Călinescu apreciază proza lui Ion Călugăru pentru faptul că prezintă „acea ciudată lume aproape țărănească, alcătuită din cotiugari, morari, hamali, birjari, sacagii, oieri, copii hoinari, babe limbute”, o lume „care cuprinde în sine toate atributele omenirii” – nașterea, logodna nunta, moartea, alte datini devin„tablouri trase de o pensulă sigură”. În Copilăria unui netrebnic, de exemplu, descoperim o descriere excepțională („hieratică”, o numește G. Călinescu) a nunții:

„…Când a dat soarele să asfințească, au început a veni rubedeniile, în straie de sărbătoare, Hanina hahamul, cu blana lui de vulpe, vecini și prieteni. Pe înserate, dascălul Peisich, ceaușul de la sinagoga unde se roagă tata și bunicul, a adus un baldachin roșu, lăutarii au ieșit pe prispă și au început a cânta. Șaia, îmbrăcat în haine albastre și noi, iar Blima în rochia albă de mireasă, au trecut sub baldachin, petrecuți de nași; Hanina cânta frumos, părinții plângeau, rubedeniile lui Șaia de asemenea. Era atât de frumos, că mai toată lumea de față plângea. Mai cu seamă hohotele bunicului se auzeau mai tare. Baldachinul de catifea roșie, ca un tron de rege, era purtat de patru flăcăi, lumânările pâlpâiau de veselie, altfel decât toate lumânările”.

Pentru a prezenta diversitatea acestei lumi pline de farmec, Ion Călugăru îmbină iscusit solemnul și comicul, creând tablouri cu adevărat remarcabile. Descrierea unor scene din sinagogă impresionează prin elementele grotești pe care le conține:

„Sinagoga se umplu. S-au aprins lumânările. Pâlpâiau toate. Câte suflete, atâtea lumânări. Bărbații cu talesul în cap par stafii. În rugăciunea de KolNidre se spune că vin și morții să asculte. Buiumaș stă lângă tata ascultând plângerile. Fiecare are altfel de suspin: unii chițcăie ca șoarecii, alții mârâie ca dulăii, alții parcă miaună. ca un val de sânge rece, roșu, vine, din sinagogă, de alături, câte un vuiet de plâns. Hohotele de toate zilele ale muierilor, muieri obișnuite și proaste, care plâng când trebuie și nu trebuie, sunt lăsate în urmă, ca niște ecouri, de cântarea unei femei mai cărturare, care citește pentru ele. Glasul babei Clonț se aude mai tare decât glasurile tuturor femeilor învățate: îi sună dinții în gură ca și cum ar suna într-o sită grăunțe de păpușoi”.

Adept al avangardei, Ion Călugăru mizează adesea, în prozele sale, pe bizar, pe ceea ce pare vag și ambiguu. Descrierile din Paradisul statistic, bunăoară, se deosebesc mult de cele din Copilăria unui netrebnic. Aici, autorul preferă realității imediate faptul de cultură, el reinterpretează la modul ironic secvențe din cărțile lumii, rămânând la fel se spectaculos ca atunci când descrie mediul în care a crescut:

„Datele mele simple nu corespund, desigur, cu legenda transmisă de Vechiul Testament; cer scuze dar tuturor acelora ce se vor ofusca. Lot – se știe era avut și burlac. Cuprinsese posesiuni, creiase exploatații pe întinsul Iordanului și Mesopotamiei. Cirezi de bivolițe, cămile sălbatece rătăceau prin preerii, turmele de capre și oi prin munți, herghelii de cai și catâri prin stepele calcinate; ferestre tundeau peruca pădurilor; caravane transportau pâine și metale, smirnă și parfume; pioneri croiau șosele, prăvălind dealurile de calcar; grămătici țineau socoteli pe cari îi le prezentau săptămânal. Lot urzia mereu rețele de comunicații, țesea mereu păienjeniș peste țară. Prins în angrenaj de trusturi, imobilizat în preocupări financiare, își rezervase un simplu cont curent sentimental pentru puține și întâmplătoare aventuri. Niciodată nu s-a gândit c-ar putea ajunge, bunăoară, ctitor de familie, alfabet de seminții, îndrumător de triburi. Era modest; punea în seama hazardului capacitatea care-i se recunoștea. Zilele lui s-au succedat simplu, până într-o zi. A zărit o creolă cojind nuci”.

Prozele lui Ion Călugăru, puțin cunoscute astăzi, dezvăluie un povestitor „de o maturitate stilistică perfectă, dovedind o cunoaștere esențială a limbii” (G. Călinescu), dar și cu o sensibilitate poetică de care doar prozatorii de primă mărime dau dovadă. Este un „virtuos şi pitoresc prozator fără rezonanţe false, cu intuiţia unei suple psihologii şi cu o pasiune şi inspiraţie de autentic poet”, cum e descris într-o prezentare a Colecţiei Integral, la rubrica Scurt Circuit, din revista „unu”(anul II, nr. 15 din iulie 1929).

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: