Numai când îi străbaţi cărările înţelegi de ce Mihai Eminescu se ducea acolo des.

Cu sute de ani în urmă, prin părţile acelea trăia un tăietor de lemne, pe nume Agafton. Era acesta un om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Avea nevastă gospodină şi trei feciori. Dacă i-a murit femeia, mama vitregă la copii n-a adus. Dar casa îi era casă, masa masă şi copiii copii, de se mira lumea cum poate să se descurce un bărbat mai ceva ca o femeie. Şi băieţii au crescut, s-au însurat, iar dânsul a prins să îmbătrânească.

Într-o zi, pe când tăia lemne în pădure, lovind cu toporul la rădăcina unui frasin numai ce-a auzit un zuruit. Nu mică i-a fost bucuria când pe muşchiul de scorbură a zărit lucind câţiva galbeni. Dacă a lovit a doua oară, s-a făcut o grămăjoară cât ai umple o pungă. Dar când să lovească a treia oară, în faţa ochilor i-a apărut o pasăre.

-    Omul trebuie să se mai gândească şi la ziua de mâine, a glăsuit ea. Nu lua tot, că nu aduce anul ce poate aduce ceasul!

A plecat tăietorul acasă şi-a împărţit frăţeşte aurul la feciori. Dacă au văzut nurorile asemenea minune, atâta i-au cicălit pe bărbaţii lor, încât aceştia l-au luat cu de-a sila pe bătrân, să le arate locul unde a găsit comoara. Au ajuns ei în pădure, s-au tot învârtit, au lovit la rădăcina frasinilor, dar truda le-a fost în zadar, căci peste acel copac n-au mai dat.

-    N-ai ce căuta acasă până nu găseşti comoara! I-au hotărât feciorii.

Şi-au plecat lăsându-l noaptea singur în hăţişul lupilor. Crezând că ei glumesc, Agafton le-a luat urma şi s-a întors acasă. Dar a găsit uşa încuiată şi feciorul lui mic, care rămăsese la dânsul în casă, nu i-a deschis.

-    Mi-au îngheţat oasele de frig, măi băieţi, se milogea omul. Daţi-mi drumul, că de-oi mai găsi comoara, a voastră va fi!

Dar uşa nu s-a mai deschis. A stat ghemuit pe prispă toată noaptea. Spre dimineaţă a plecat şi nu s-a mai întors. A rămas sub umbra acelui codru, ridicându-şi chilie din bârne. Iar în urmă, cu galbenii găsiţi de tatăl lor în frasin, feciorii lui ar fi ajuns boieri, cumpărându-şi moşii, vite şi acareturi. 

Trăia acolo bătrânul în mare sărăcie, că puterile îl lăsau şi nu mai putea să muncească.

-    Agaftoane, i-a grăit într-o zi pasărea, în scorbură ţi-au mai rămas încă mulţi bani. Ia de acolo atâta cât să-ţi acoperi goliciunea şi foamea. Încă şi pentru o casă ca lumea, să trăieşti omeneşte.

A luat bătrânul cât i-a spus pasărea şi a plecat la târg. Pe drum s-a întâlnit cu un om de la dânsul din uliţă şi, din vorbă-n vorbă, acela i-a spus:

-    Nu ştii poate că asupra feciorului tău cel mare grea năpastă s-a abătut: i-a ars casa din temelie, cu vite şi acareturi.

Dacă a auzit bătrânul despre asemenea necaz, inima i s-a înmuiat şi s-a dus să-şi ajute feciorul. Acela i-a luat toţi banii şi i-a strigat:

-    Tâlharule, eu mă zbat în lipsuri şi tu eşti plin de parale!? Ieşi afară din ograda mea!

S-a întors botoşăneanul la chilia lui tot flămând şi gol, dar cu sufletul împăcat că ţi-a ajutat feciorul.

-    Inimă de părinte, şi-a zis pasărea. Asta-i! parcă eu n-aş fi făcut la fel?

În altă zi, când bătrânul culegea nişte urzici să-şi prindă foamea, pasărea s-a apropiat şi i-a glăsuit:

- Mai ia din scorbură nişte bănuţi, să-ţi cumperi cele de trebuinţă! Dar să nu mai asculţi de glasul inimii, că feciorii tăi nu-s decât nişte hoţi.

A luat bătrânul banii şi-a plecat la târg. Dar când să-şi cumpere nişte haine, negustorul i-a zis:

-    Dumneata te-nţoleşti! Se vede că nu-ţi pasă de feciori. Nu vrei să ştii că mezinului i-au murit toate vitele şi n-are cu ce ara pământul.

S-a dus bătrânul şi la casa acelui fiu, dar la fel i s-a întâmplat. Iarăşi s-a întors Agafton în pădure cu nimic.

-    Îţi mai dau bani pentru ultima data, i-a zis pasărea.

A luat pustnicul banii, a cumpărat tot ce i s-a spus, dar când să iasă din iarmaroc, numai ce vede un orb cerşind. Era chiar feciorul cei mijlociu.

-    Hoţ bătrân, te scalzi în aur şi eu întind mâna la trecători? Unde-ai ascuns comoara? Te pomeneşti că te-ai şi însurat pe undeva! L-a fulgerat acela din ochi lucitori.

Numaidecât. Tatăl i-a lăsat tot ce-avea asupra lui şi-a plecat cu paşi grăbiţi spre pădure. Mergând aşa cu gândurile duse, numai ce aude pe cineva vorbind alături de dânsul:

-    Fiul tău nu-i orb! I-a zis el. Şi-a băut tot avutul, iar acum trăieşte din lene.

-    Cine eşti tu? L-a întrebat Agafton.

-    Mintea omului cea de pe urmă! Vrei să-mi fii tovarăş? În scorbură au mai rămas ceva bani. Hai să facem cu dânşii un sălaş pentru bătrâni ca mine şi ca tine, singuri pe lume sau părăsiţi de toţi.

Astfel, spun legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei, a purces Agafton- sihastrul să înalţe chilii. Şi o biserică din bârne de stejar, spre a-i opri pe răufăcători să pângărească locul. Şi iată de ce acestui loc i-au zis de atunci Agafton.