„Doamna Botoşaniului” încasa permanent sume uriaşe de bani fără să facă mai nimic pentru ţinutul în care îşi ducea existenţa.
Nicolae Iorga şi A. Gorovei s-au plecat primii asupra acestui aspect şi au publicat un amplu studiu, documentat din belşug în anul 1969.
Profesorul din Stânceştii Botoşanilor a adus mărturii pentru a infirma părerea lui Nicolae Iorga că târgul Botoşanilor a constituit apanaj (venit acordat din bunurile statului unui membru al familiei domnitoare pentru a le asigura existenţa) numai pentru Elena Rareş şi neamul său. Aşadar, soţia Măjearului nu a fost nici prima nici ultima din şirul de doamne ale Moldovei, care au avut Botoşanii ca sursa proprie de venit şi în afară de aceasta au primit şi un număr de moşii din apropiere.
Nu se cunoaşte exact când a început apanajul doamnelor. Prima menţiune documentară se referă la Maria, soţia lui Ştefan cel Mare, care a reparat bisericile Sf. Gheorghe din Botoşani şi pe aceea de la Mănăstirea Doamnei. Acestea fiind construite din lemn, după 56 de ani au fost reabilitate de Elena Roşu, din nou: biserica Sf. Gheorghe a zidit-o din piatră, iar pe acea de la mănăstirea Doamnei, din lemn, în acelaşi an cu Uspenia din Botoşani.
După Elena Rareş, o altă doamnă, Ana soţia lui Mihai Racoviţă, a reparat biserica de la Popăuţi şi a dotat-o cu veşminte, cărţi şi alte odoare şi argintării bisericeşti. Tot Ana, a reparat în 1725 bisericile Uspenia şi Sf. Gheorghe.
Toate cele trei soţii de domni, au construit şi reparat bisericile de mai sus, cu banii încasaţi din veniturile oraşului. Se pare că, doamna voievodului îşi trăgea veniturile din acest târg şi din împrejurimi. Doamnelor nu li se dădea în apanaj dreptul de veşnică proprietate, aşa cum îl aveau asupra moşiilor lor de zestre, ci numai dreptul de a încasa în locul domniei diferite venituri din târg.
Veniturile doamnelor au provenit mai întâi din încasarea taxelor de intrare la marile iarmaroace din Botoşani, la care s-a mai adăugat câte 2 lei şi jumătate pentru fiecare stog de fân domnesc vândut.
Este interesant că veniturile Botoşanilor nu intrau în bugetul ţării, fiind lăsate deoparte, pentru doamne. Astfel, în 1802, boierii care au întocmit proiectul de buget, au lăsat deoparte venitul ce se cuvenea „Măriei sale doamnei Botoşanilor”. Nu s-au găsit acte care să cuprindă toate veniturile acesteia.
Fiind o situaţie particulară, ce o privea numai pe ea, rareori apar unele venituri primite de la oraş, mai ales acele ce proveneau din arendă. Într-un document din 1763, la lunile iunie- decembrie, se găseşte menţiunea că goştina(darile boierilor pe oi) o încasa „Măria sa Doamna”, totalul sumei fiind de 1.980 lei. Într-un alt act din 1764 privind impozitul din producţia de la stupii de albină, se constată că doamna a încasat 3.702 lei şi 40 de bani.
Şi exemplele continuă. În 1784, Al. Const. Mavracordat a dăruit fiicei sale, Ralu, venitul de la la vânzarea vitelor şi a mărfurilor târgului, iar în 1785, doamna Maria fata lui Ion Callimachi a încasat 7.968 lei, nota Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani”. Dintr-un document intitulat „Însemnare ce ia Măria sa Doamna de la oraşul Botoşani” din 21 iunie 1801, se vede pentru ultimele 59 de zile din domnia lui Const. Ipsilante, că domna Safta Ipsilante a încasat din veniturile Botoşanilor 6.825, 82 de lei iar doamna Eufrosina Şuţu pentru început a luat 2.430, 15 lei. Cunoscuta Condică a Liuzilor, din 1803, cuprinde suma totală a venitului oraşului şi a acelor trei ocoale ale Ţinutului Botoşani, care însuma importanta sumă de 76.756, 60 de lei, sumă ce era departe de venitul luat de doamnă, care se ridica anual la 125.000 de lei.
Din aceste sume mari de bani doamnele sau domnii făceau donaţii simbolice. Din Ţinutul Botoşani plecau spre curtea domnească din Iaşi sute de care cu fân şi lemne pentru foc, în timp ce aceasta trimitea la iernat caii în târgul lui Botăş. Iar atunci când domnia cădea la „ananghie”, făcea apel la punga botoşănenilor.
În timpul ocupaţiei ruseşti (1828) s-a constatat că venitul Ţinutului Botoşani era de 80.763, 35 de lei, provenit din biruri, sumă ce intra în venitul doamnei la care se adăuga şi „venitul casei răsurilor”, suma totală ajungând la 110.127, 68 de lei. S-a dispus trecerea sumei la totalul birului pe ţară. S-a crezut astfel că veniturile din apanajul Botoşani încasat de doamnă, a luat sfârşit în 1828. Dar nu a fost să fie aşa.
Mihail Sturdza, acel Cresus al Moldovei, a dispus ca din venituri să se cheltuiască foarte puţin, pentru că, la sfârşitul anului, sumele rămase să nu mai fie înregistrate în anul viitor şi să fie acordate doamnei sale Smaranda, poreclită de contemporani „Doamna cu chimirul”. Astfel, din anul financiar 1837-1838 a rămas un sold de 62.079, 15 lei, sold care nu a mai apărut în scripte. Mihail Sturdza întocmea personal bugetele cu foarte mare zgârcenie şi-şi însuşea excedentele, care dacă ar fi fost folosite pentru interesul obştesc , ţara ar fi prosperat mai mult.
Întorcându-se la Mihăileni(1835) de la Botoşani, Sturdza a studiat bugetul oraşului şi a făcut economii de 900 lei, tăind leafa casierului, micşorând numărul fânaragiilor, tăind din hrana cailor şi lăsând să ardă numai câte o lumânare pe noapte la cele 100 felinare de pe străzi.
Procedeul folosit de M. Sturdza a fost o încălcare a ordinului dat de contele Pahlen, preşedintele împuternicit al divanurilor din Moldova şi Ţara Românească, care a desfiinţat apanajul, în 1828. Se consideră că doar prin plecarea lui M. Sturdza din domnie, în 1849, veniturile oraşului au încetat în mod definitiv de a mai constitui un apanaj al doamnelor Moldovei.
Iată, deci, că timp de aproximativ cinci secole, sume de bani uriaşe au fost încasate de doamnele Moldovei de la botoşăneni, din care numai una i-a folosit pentru construirea celor două importante ctitorii: bisericile Uspenia şi Sf. Gheorghe.
DESCARCÃ APLICATIA BOTOSÃNEANUL PENTRU MOBIL:
