S-a născut într-o zi de 28 februarie, într-un sat din nordul Botoșanilor. Fiu de preot, mama i-a murit a doua zi după ce l-a născut. O femeie l-a salvat tăvălindu-l prin zăpadă și alăptându-l până când pruncul a prins putere.
A trăit 101 ani, sfârșind din viață pe 26 octombrie 2017. După 7 ani de temniţă comunistă, acest monument de rezistenţă fizică şi morală ne-a lăsat moștenire secretul lui: „să mănânci puţin şi să te rogi mult“. A viețuit ultimii ani la Mănăstirea Caraiman, acolo unde și-a scris și o parte din memorii.
„Fraţii de aici, de la mănăstire, m-au rugat să le dau reţeta longevităţii mele, să le spun cum am ajuns la această vârstă matusalemică. De 100 de ani îmi palpită inima“, scria Nicolae Tomaziu în memoriile pe care le-a aşternut pe un caiet studenţesc.
Sunt rânduri extrem de preţioase pentru istorici, pentru noi toţi cei care vrem să aflăm adevărurile spuse sau nespuse din trecutul României, relatează Monitor Expres.
„Mă numesc Tomaziu Nicolae, născut la data de 28 februarie 1916, în comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, din părinţi creştini ortodocşi. Tatăl meu a slujit ca preot în acea comună. M-am născut în timpul războiului, când în ţară bântuia molima de tifos exantematic. Mama, care era şi ea bolnavă, a murit chiar a doua zi după ce m-a născut. Boala am avut-o şi eu la naştere, însă printr-o minune, am fost salvat de o femeie, care m-a înfăşurat în zăpadă în acea zi de iarnă. Pentru mama nu s-a mai putut face nimic, era în comă. Acea metodă e cunoscută acum sub numele de terapia Kneipp“, explica Nicolae Tomaziu.
A venit pe lume ca al cincilea copil al familiei Tomaziu, în vreme de sărăcie.
„Era greu, era război, nu se găsea de mâncare, nu se găsea lapte nici măcar de vacă, ce să mai vorbim de lapte de mamă. O femeie venea din când în când şi mă alăpta. M-am născut pentru suferinţă“, mai scria fostul deţinut politic.
Tatăl lui l-a trimis la bunicii care trăiau într-un sat pe malul celălalt al Prutului, în speranţa că îi va fi mai bine. „Bunicii m-au trimis înapoi, era sărăcie peste tot. Am făcut gimnaziul în două locuri, apoi tata m-a dat la şcoala de meserii de cinci ani, după care am mers la şcoala superioară de la Satu Mare. Când am terminat, se transformase în liceu industrial. Apoi am plecat să-mi caut un serviciu la Bucureşti. Am dat examen la Politehnică, la Facultatea de Textile, în 1938. Am ieşit tehnician textilist, dar fără diplomă. Examenul final nu am avut voie să-l dau, pe motivul că întrerupsesem 7 ani, cât stătusem în detenţie, şi pentru că eram fiu de refugiat“.
A terminat armata în 1937, iar la izbucnirea războiului a fost chemat la oaste, în Regimentul 4 Pionieri, la Cernăuţi. „Eu eram genist, ne ocupam mai mult cu distrugeri“, glumea Nicolae Tomaziu.
Când Bucovina şi Basarabia au fost cedate, regimentul lui a primit ordin să se retragă.
„Dacă mai întârziam 5 minute să trecem Prutul, cădeam prizonieri. Ruşii veneau din urmă şi au năvălit în oraş. Am luat-o la fugă prin câmp, la graniţă era aglomeraţie, plin de oameni cu bagaje care voiau să ajungă în România, căruţe şi trenuri oprite. În urma noastră veneau tancuri ruseşti. Foarte puţini am fost cei care am ajuns până la podul Siret, ceilalţi au căzut prizonieri“.
Anii de după război, marcaţi de instalarea regimului bolşevic, au stârnit revolta în Tomaziu, tânărul care luptase eroic nu numai pentru eliberarea ţării, ci şi contra rusificării. Astfel că, în 1947, „am ieşit la manifestaţiile anticomuniste din Piaţa Palatului Regal“. A fost arestat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“ şi condamnat la şapte ani de temniţă grea.
„Ne-au cules pe mai mulţi atunci şi ne-au trimis în toate puşcăriile din ţară. Eu am fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti şi la Canalul Morţii. Eram tânăr, dar celor care aveau mai mult de 40 de ani, acolo le-au rămas oasele. Nu erau condiţii de detenţie, ci de exterminare. Nu te lăsau nici să mori, nici să trăieşti“.
„La Canal, ajunsesem că nici nu mai speram la viaţă. Mă rugam să mor mai repede. Doctorul Simionescu s-a dus drept spre poartă, ca să fie împuşcat. Am rămas cu sechele. Mai port şi acum o hernie pe care am căpătat-o cărând roaba cu pământ. Săpam, încărcam şi urcam pe versant, deşertam roaba şi veneam la loc“.
A muncit până la epuizare, dar a rezistat prin credinţă, mai scrie sursa citată. Doar Dumnezeu mai întreţinea speranţa deţinuţilor că vor ieşi cândva vii din temniţă, „ne rugam mereu, învăţam rugăciuni unul de la altul“.
A intrat cu 65 de kilograme la Canal, a ieşit cu 39. Nu de puţine ori a fost la un pas să ajungă pe lumea cealaltă.
După ce a fost eliberat în 1954, a încercat să-şi găsească de lucru. „Mă tot dădeau afară pentru că am fost deţinut“. A lucrat peste tot, la Fabrica de Hârtie Buşteni, la şcoala profesională din Buşteni, ca pedagog, la Cisnădia.
„Nu aveam voie decât la munca de jos, la măturat, la cărat. Nu am avut serviciu fix, am fost zilier. Comuniştii făceau fabrici, dar n-aveau specialişti pentru că noi, studenţii, eram în temniţe. Aşa că, au început să ne primească. Aşa am ajuns ajutor de meşter la Bucureşti“.
Ultimul loc de muncă a fost la o ţesătorie de bumbac din Codlea, de unde a şi ieşit la pensie în 1957, ca şef de birou.
„Aveam pregătirea, dar n-aveam examenul de stat. Abia acum, la urmă, mi s-a mărit pensia. Am avut noroc cu Bjoza, că a umblat pe la minister. După aşa-zisa revoluţie, ni se dădea un ajutor. Bjoza ne-a dublat pensia de deţinut politic“, spunea bătrânelul, mulţumit că are cu ce să-şi plătească întreţinerea şi cazarea la mănăstire.
Pentru că Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a îndrumat către părintele Gherontie, care i-a găsit o chilie la Mănăstirea Caraiman.
A trăit aici o viață de sfințenie. S-a stins din viață la vârsta de 101 ani, pe 26 octombrie 2017.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
