Elena Cardaș, doctorița-pacient din Botoșani care a învins o boală necruțătoare, ne dezvăluie acum rețeta unei vieți împlinite după cancer.

”Cum?!”, ar întreba unii. „În ce lume trăim”, s-ar mira alții. Ei bine, Elena Cardaș era medic la Spitalul Județean din Botoșani și nu s-a gândit niciodată că i se poate întâmpla ei. Știa ce ravagii face cancerul, dar își imagina că ea va fi ferită pe viață. Lucrul acesta îl facem majoritatea dintre noi, trebuie să recunoaștem, scrie life.ro în cadrul unui amplu interviu cu medicul Elena Cardaș, publicat astăzi.

Cum poate fi viața după cancer și care este rețeta pe care Elena Cardaș și-a prescris-o singură?

-Câți ani sunt de când ați fost diagnosticată?

-Pe 6 februarie împlinesc trei ani din ziua diagnosticului meu de cancer, diagnostic care a venit foarte dur pentru că nu mă așteptam. De fapt nimeni nu se așteaptă să fie diagnosticat cu cancer. Chiar dacă cineva are niște simptome, speră până în ultima clipă că e vorba de altceva. Eu nu am antecedente de cancer în familie, eu sunt medic și, nu știu de ce, întotdeauna m-am gândit că sunt protejată de boala aceasta. Și cred că așa gândesc foarte mulți: „Cancerul este pentru altcineva, nu este o boală pentru mine”. Iar când am primit diagnosticul de cancer a fost ca și cum m-ar fi aruncat cineva în mijlocul oceanului, eu neștiind să înot. A trebuit să dau singură din mâini și din picioare ca să mă salvez.

-Oricare dintre noi putem fi pasibile de cancer la sân. Care este sfatul dumneavoastră pentru femei?

-Cancerul de sân este foarte frecvent și o să vă spun de ce este azi mai des întâlnit decât acum 100 de ani. 90% din cancerul de sân este hormono – dependent, ceea ce înseamnă că se produce din cauza unei hiperstimulări date de hormonii estrogeni. Acești hormoni estrogeni sunt hormoni proprii produși de ovare, din țesutul gras sau din supra renale, dar problema este alta. Și acum 100 de ani femeile aveau ovare, erau grase sau aveau supra renale și nu făceau cancer de sân. Problema noastră este că folosim foarte multă lenjerie sintetică care se pare că are componenta de a induce local hormoni asemănători estrogenilor. Îmbuteliem apă în plastic și toată lumea știe că plasticul, prin expunere la lumină și la căldură, emană niște substanțe numite ftalați, asemănătoare cu estrogenii.

Dar nu numai atât. Majoritatea produselor din magazine au în compoziție insecticide, iar acestea au și ele o componentă estrogenică. Carnea de pasăre are foarte mulți hormoni de creștere și hormoni estrogeni pe care noi îi mâncăm.

-Ați spus că acum, la 3 ani de la diagnostic, v-au ieșit foarte bine analizele, iar acesta a fost rezultatul unor măsuri drastice pe care le-ați luat. Ce anume ați făcut?

-În primul rând, imediat după ce am terminat chimio și radio terapia am slăbit aproape 30 de kilograme.

-Că ați vrut sau ca urmare a tratamentului?

-Pentru că am vrut. Eram conștientă că un surplus de greutate poate întreține un cancer sau poate crește șansele de recidivă. Timp de aproape 1 an de zile am avut ambiție să țin dietă și să fac gimnastică, am strâns din dinți și am slăbit pentru sănătatea mea.

Apoi mi-am dat seama că trebuie să-mi întăresc propria imunitate ca organismul meu să lupte singur împotriva celulelor canceroase. Eu am rămas șocată când am înțeles că celulele canceroase nu dispar niciodată din corp și pe fondul unei imunități slabe, se pot depune undeva și pot da metastaze. Eu nu vreau să las boala să mă prindă pe picior greșit. Și atunci am spus așa: obligatoriu am nevoie de odihnă. Eu nu mai pierd nici o noapte cu nici o gardă – am renunțat la gărzi definitiv și pentru totdeauna.

Mi-am schimbat radical alimentația. Caut surse de alimente cât mai puțin infestate cu hormoni și cu pesticide. Beau apă îmbuteliată la sticlă, îmi gătesc mâncarea, mănânc carne o dată pe săptămână, nu beau sucuri, citesc etichetele, evit cosmeticele cu parabeni…

Despre zahăr se strigă în gura mare că e cancerigen…

Zahărul oricum face rău. Faci diabet, faci alte boli. Într-adevăr, celula canceroasă este o mare consumatoare de zahăr, dar dacă tu nu mănânci zahăr, ea oricum își trage din sânge zahărul acela. Dacă mănânci sau nu mănânci, nu o să-ți înfometezi celula aceea.

-Ce alte schimbări ați făcut?

-Mi-am dat demisia. Aveam o muncă foarte stresantă și solicitantă. Se schimbase și conducerea și din cauza lipsei medicilor, mă forțaseră cumva să muncesc cât trei medici. Am spus: „Nu. Eu nu am trecut prin boala asta ca să muncesc cât pentru trei pentru că nu mănânc cu trei guri. Dacă vreți să mă înțelegeți bine, dacă nu, eu plec din sistem”. Și am plecat.

Boala m-a făcut să am curajul de a nu mai accepta presiunea și munca forțată. Mi-am găsit un alt serviciu, un post la un sanatoriu de neuropsihiatrie, pe bani mai puțini, dar cu o muncă mai ușoară, pentru un om care are 60 de ani și care a trecut prin cancer. Eu zic că fiecare își poate găsi locul dacă și-l caută. Și la sanatoriu e nevoie de mine, chiar dacă unii consideră că e un regres în carieră. Eu am terminat cu orgoliile acestea când am văzut cât de aproape e moartea. Mie îmi trebuie să mănânc, un loc unde să am o satisfacție, să am strictul necesar și să pot să prețuiesc fiecare clipă. De-abia aștept să iau o felie de tort și să pun pe ea lumânarea cu numărul 3. Doamne ce mult prețuiesc azi faptul că trăiesc!

Eu până acum nu prețuiam viața și mă gândeam că suntem într-o lume anormală când îi auzeam pe mulți cu metastaze că pentru ei cancerul a fost o binecuvântare.

Credeți-mă că sunt în stadiul în care spun că mi-a trebuit lecția asta de viață ca să învăț să am grijă de mine. Mă bucur și sunt foarte fericită acum.

-V-ați luat viața în propriile mâini…

-Exact. Cât am fost copil am fost sub tutela părinților și tot timpul m-am gândit să nu-i supăr. Apoi m-am măritat, am avut bărbat, copil, tot timpul am fost la dispoziția lor.

-Aveți copil?

-Am avut un copil care a murit la vârsta de 12 ani.

-Doamne!

-Aceasta a fost una dintre cauzele cancerului. În literatură se descrie că șocul emoțional al pierderii unui copil poate fi cauză de cancer mamar.

Am trecut prin divorț, viața m-a călit, nu am fost vreo femeie ferită.

Ce voiam să spun este că tot timpul am fost sub un statut. La serviciu aveam șeful care mă punea la muncă, acasă aveam bărbatul care urla că nu avea cămașa călcată, curățenie, mâncare, apoi a trebuit să-mi îngrijesc părinții. Tot timpul, până la 60 de ani, viața mea a fost dedicată altora. În sfârșit, de trei ani de zile fac doar ce vreau eu, trăiesc doar pentru mine și nu dau socoteală nimeni. Când mă uit în jurul meu, majoritatea oamenilor sunt sclavii conveniențelor sociale, ai familiei, ai serviciului și așa mai departe.

Eu scriu, mă plimb, trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima...

Interviul complet și foto AICI

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: