Botoșăneanul continuă proiectul unicat în mass-media din această parte a țării și derulat în colaborare cu filiala județeană a Asociației Nevăzătorilor din România (ANR) publicând texte scrise de nevăzătorii botoșăneni pentru Concursul „Botoșani, orașul în care trăiesc!”.
Acesta este o secvență a Proiectului: “Scrierea Braille, punte spre cunoaștere și spre lumea artistică”, finanțat de Primăria Botoșani și de Asociația Nevăzătorilor Botoșani și coordonat de Carmen Moraru, unul dintre cei mai experimentați jurnaliști botoșăneni. Proiectul cuprinde numeroase alte activități, inclusiv achiziționarea unui Picht (mașină de scris în Braille), ajuns din vară în patrimoniul asociației. Scrierile în proză, poeziile scrise de nevăzători, la care se adaugă instrucțiuni despre cum să ghidezi un nevăzător, se regăsesc toate, într-o broșură tipărită în spațiul proiectului, dar și într-un CD audio.
Dacă am inaugurat serialul publicând textul scris de Claudia Țilia, cea mai tânără participantă la proiect, astăzi îl continuăm cu Gheorghe Butuc, cel mai în etate membru ANR Botoșani care a luat parte la amintitul program.
Gheorghe Butuc are 79 de ani și are gradul I de handicap. Nevăzător fiind, a lucrat 26 de ani la Cooperativa „Progresul”. Este, de ani buni, pensionar. Tot timpul cu zâmbetul pe chip și cu o vorbă bună pentru toată lumea. Iubește literatura, ascultând cât e ziua de lungă cărți audio înregistrate la filială, în alternanță cu emisiunile posturilor românești de radio.
Când plec undeva, mă asigur la mașini. Când nu mai aud mașini, abia atunci traversez strada. Dacă merg de la filială acasă, o iau la stânga. Mai întâi, este un stâlp, mai merg o bucată, traversez înspre Pita, merg pe lângă gard și pe lângă bordură, până la Ovisim. Apoi mă rog de cineva să mă traverseze spre Biserica Duminica Mare. Apoi, merg pe lângă gard, mai traversez către Piața mică, tot cu ajutor și de-acolo mă duc înspre casă. Dau cu bastonul în piatră și îmi răspunde ecoul. Așa știu că sunt aproape de casă. Când e o stradă mai largă, ecoul e mai larg. Când e o stradă mai strâmtă, ecoul e mai îngust.
Pe timpuri, în oraș era mai bine. Mă puteam orienta mai ușor. În tinerețe, străzile erau mai înguste și mai puține, și erau mai puține mașini. Acum sunt multe străzi și mai largi și sumedenie de mașini. Când mergeam la lucru, toți oamenii mă ajutau. Mă ajută și acum, dar depinde de posibilitățile lor. Mulți sunt grăbiți, alții se duc la serviciu.
E mai periculos acum să merg pe stradă ca înainte. Când dau cu bastonul într-o movilă de pământ, îmi dau seama că acolo este șanț, ceea ce mă dezorientează, nu mai știu direcția. Ar trebui ca atunci când se fac lucrări, să astupe șanțurile, să nu rămână movile și găuri în asfalt. Când sunt mașini multe pe stradă, mă orientez greu, din cauza claxoanelor. Mă încurcă și mașinile staționate lângă bordură. Le ocolesc, ies în stradă și sunt în pericol.
Pe vremuri, copiii erau needucați. Strigau „chiorul, chiorul”, și mă orientau în direcții greșite. Acum se întâmplă mai rar. Câteodată mai dau cu capul de stâlp, mă frec pe frunte și merg înainte. Asta e! În mod obișnuit, ies din casă doar atunci când am o problemă.
Totuși, dacă vreau să iau aer, îmi iau o băncuță mică din casă și o așez pe alee, lângă bloc. Acolo mă simt protejat. Mai vorbesc cu câte-un vecin, aud cum trec mașinile, când vine lumea de la serviciu și apoi mă întorc în casă.
Gheorghe BUTUC
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL
