Le-am ascultat de sute, de mii de ori. Ne-au înmiresmat viața, ne-au bucurat sau înlăcrimat inima. Prea puțin se știe, însă, că unele dintre celebrele romanțe pe versurile lui Eminescu, de pildă, au fost create chiar în timpul vieții Poetului, acum mai bine de 130 de ani.
Cine nu a ascultat măcar o dată în viață ”Mai am un singur dor”, ”Pentru ochii tăi cei dulci”, ”Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă” sau ”Balada crucii de mesteacăn”? Adăugăm acestor titluri nume precum Cristian Vasile, Jean Moscopol, Ioana Radu, Maria Tănase, dar și Gică Petrescu sau Mia Braia și conturăm o lume care de secole își are admiratorii și, încă, făuritorii ei.
Dacă în Evul Mediu, de pildă, romanța celebra faptele istorice sau vitejia unor eroi, ea se transformă în timp, ilustrând o tematică de obicei de inspirație erotică, pe melodie melancolică și lină, definită de obicei, de către specialiști, drept un ”cântec tânguios, o istorioară veche, în versuri naïve”.
Romanța, pentru români, se așază pe aceeași linie cu ceea ce reprezintă liedul pentru germani, șansoneta pentru francezi, canțoneta pentru italieni.
Chiar dacă muzicologii consideră romanța drept o specie urbană ”cultă”, întâlnită în special în lumea orașelor de demult, ea a fost iubită în toate mediile sociale și de către toate vârstele.
…fie că vorbim de făuritorii de romanțe (texte și muzică), fie că vorbim de cei care au interpretat romanța, de la lăutari la mari artiști ai vremii.
Chiar dacă prea puțin cunoscut botoșănenilor, Neculai Paraschiv este un nume reprezentativ în acest domeniu.
Un lăutar care a cântat nu doar în Botoșani, ci și în marile orașe ale Europei. Cele mai cunoscute romanțe care poartă amprenta geniului său sunt ”Ochii plânși” și ”După fragi și după mure”, cea din urmă pe versurile Corneliei Kernbach (cunoscută sub pseudonimul Cornelia din Moldova).
(Cornelia Kernbach)
”Nu-ntârzia în pădure/ După fragi şi după mure./ Vin la mine şi ţi-oi da/ Fragi şi mure cât îi vrea./ Nici nu trebuie să te-apleci/ Când ai vrea să le culegi,/ Îmi săruţi ochii oleacă/ Dorul murelor să-ţi treacă”, sunt versurile care au cucerit generații și generații de iubitori ai genului, fiind preluate de mari artiști ai vremii. De altfel, potrivit scrierilor lui Ștefan Ciubotaru din 1989, romanța aceasta a fost cântată – în 1905 – de către Irena de Vladaia, primadonă a Operei din București, chiar pe scena din Dorohoi, alături de lucrări celebre de Bizet sau Verdi.
Un alt mare compozitor de romanțe a fost Iancu Filip, pregătit în Conservatorul din Cernăuți, dar și în cel de la Iași. La Botoșani, Iancu Filip a avut o intensă activitate muzicală. Și vorbim aici despre participarea sa ca membru şi conducător al Muzicilor comunale din Botoşani şi Dorohoi, ca violonist în Societatea muzicală "Armonia", dar și de fondarea unui taraf select, care putea fi văzut adeseori ”în grădinile de vară, localuri şi petrecerile familiale mai simandicoase”, după cum aflăm de la Ștefan Ciubotaru.
De la Iulian Filip ne-a rămas o bogăție care a rezistat de-a lungul timpului, fiind și astăzi prezent în mai toate repertoriile interpreților de romanțe și nu numai. Este vorba despre două compoziții, intrate în istoriografia românească, și anume ”Pe lângă plopii fără soț” și ”De ce nu-mi vii”, pe versurile lui Mihai Eminescu.
De remarcat, de asemenea, că cea de a doua romanță este compusă la mai puțin de două luni după ce poezia lui Mihai Eminescu fusese publicată în Convorbiri literare din 1 februarie 1887.
Dovada acestui fapt este o notiță a lui Scipione Bădescu, în Curierul român, care anunța în felul următor: ”I. Filip a dotat literatura noastră de specialitate cu o nouă romanță, admirabil reușită, pe textul celei mai noi poezii a eminentului nostru poet Eminescu: De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”. Era 29 martie 1887. Peste alte trei săptămâni (20 aprilie 1887), Eminescu sosea în Botoșani, unde va sta la sora sa Harieta și unde va asista, bolnav și imobilizat la pat, și la mistuitorul incendiu din 3 iunie. Botoșani pe care avea să îl părăsească pe 12 aprilie 1888. Definitiv.
Însă cea mai cântată romanță rămâne ”Pe lângă plopii fără soț”, fiind – susține Ștefan Ciubotaru – ”un succes din primele zile după apariția partiturii”, cel mai probabil înainte de 1887.
Chiar dacă există date certe asupra autorului romanței pe versurile eminesciene – I. Filip, celebra compoziție este atribuită și astăzi lui Guilelm Șorban (n. 2 februarie 1876, la Arad), fapt constatat chiar în descrierile de pe canalul de YouTube sau în articole din publicații respectabile, cum vedem în Historia: ”Bucurându-se de o celebritate notorie, prin faptul că în 1896, Guilelm Șorban a compus melodia care a transformat-o într-o nemuritoare romanță, poezia lui Eminescu Pe lângă plopii fără soț”.
Îl lăsăm de această dată pe Ștefan Ciubotaru să argumenteze, acesta declarându-se ”surprins” să constate că celebra piesă ”Pe lângă plopii fără soţ" este ”atribuită pe nedrept compozitorului Guilelm Şorban (…), care la data apariţiei romanţei semnată de botoşănean avea în jur de 10 ani!”.
”Credem că nu greşim nu nimic dacă afirmăm că lăutarul şi compozitorul I. Filip se înscrie în istoria romanţei româneşti ca primul autor ce a compus pe versurile nemuritorului poet când acesta se mai afla în viaţă. Credem de asemenea că piesele în cauză cântate de însuşi I. Filip au fost ascultate la Botoşani de M. Eminescu, în 1887, în clipele când se simţea mai bine cu sănătatea. Afirmăm cu toată convingerea că lăutarul are dreptul de a se număra printre cei mai valoroşi compozitori ai genului din secolul trecut, numele său alăturându-se altora, cu rezonanță în romanța românească de mai târziu”, consemnează Ștefan Ciubotaru.
În sprijinul celor scrise de Ștefan Ciubotaru în urmă cu mai bine de trei decenii, adăugăm date concrete din biografia lui G. Șorban. Referindu-ne la anul 1896, când se presupune că acesta ar fi compus melodia pentru versurile lui Mihai Eminescu, G. Șorban îndeplinea rolul de dirijor (1896-1898) al Corului Tinerimii Române din Cluj. Însă și mai important este faptul că, chiar în 1896, la Leipzig, G. Șorban publica albumul „10 cântări poporali românesci, culese si aranjate pentru pian de G. Sorban, dedicate doamnei Viorica V. Mihali”. Interesant este că aflăm și care erau cele zece piese musicale: ”Călușariul, Bătuta, două piese cu titlul Din Sălaj, Allegretto, De pe Someș, Însura-m-aș însura..., Cine n-are dor pe vale, Din Sălaj, Din Chioar”. Așadar, nu și ”Pe lângă plopii fără soț”.
După numai un an, în 1897, potrivit muzicologului Viorel Cosma, albumul ar fi fost retipărit la Viena. Tot aici, în anii ce au urmat, au mai apărut încă patru albume de piese muzicale, printre care pe versuri de Mihai Eminescu: Mai am un singur dor, Peste vârfuri, De-as avea, O, ramâi. Un alt album se publica în 1921, la București, conținând și Peste vârfuri, tot pe versuri de M. Eminescu. După cum se observă, din nou, nu și ”Pe lângă plopii fără soț”.
Cu toate acestea, este de neînțeles de ce volumul Mihai Eminescu - ”Opere III. Poezii (3)” din 1995, publicat sub auspiciile Academiei Române, ediție critică D Murărașu, cu o postfață de Eugen Simion, consemnează astfel: ”Pentru numeroase poezii ale lui Eminescu, s-au făcut compoziţii muzicale. Dăm aici informaţii care pot fi utile celor care ar voi să aprofundeze chestiunea”. Iar ”informațiile” din lucrarea academică sunt la fel de confuze. Astfel, la poezia ”De ce nu-m vii” figurează atât Filip Iancu cât și Şorban Guilelm, același lucru întâmplându-se și în cazul poeziei ”Pe lângă plopii fără soț”.
Ne mai oprim, totuși, la o sursă importantă, și anume Biblioteca Națională a României, care la capitolul ”Eminescu muzical” a tezaurizat Partiturile aflate în Colecții speciale ale Bibliotecii Naționale a României, din care aflăm că ”în Colecţiile Speciale ale Bibliotecii Naţionale a României se păstrează mai mult de 90 de partituri pe versuri de Mihai Eminescu, cele mai vechi fiind semnate de Iancu Filip, Gheorghe Scheletti, Alfonso Cirillo, G.C. Cosmovici, Carol Decker, Tudor Cavaler de Flondor, Aurel Eliade şi Năstase Ionescu”.
Și în continuare: ”Iancu Filip este prezent cu mai multe ediţii ale compoziţiilor De ce nu-mi vii? şi Pe lângă plopii fără soţ, apărute la editura Nicolae Cosma din Iaşi, precum şi cu Vezi, rândunelele se duc: melodie populară prelucrată pentru voce şi pian (1892). Unele surse consideră în mod eronat că singurele compoziţii cunoscute din timpul vieţii poetului ar fi două dintre romanţele lui Iancu Filip (De ce nu-mi vii? şi Pe lângă plopii fără soţ...), poeziile fiind scrise în 1887, pe când Eminescu se afla la sora sa, la Botoşani. În realitate, au existat mai multe compoziţii realizate până în 1889, una dintre acestea fiind Ce te legeni codrule a lui Gheorghe Scheletti, apărută la aceeaşi editură N. Cosma din Iaşi în 1884”.
Plus: ”Apreciat compozitor de valsuri, romanţe şi lieduri pe versuri de Eminescu a fost şi Guilelm Şorban (1876-1923), cunoscut şi astăzi pentru valsurile Mai am un singur dor şi Pe lângă plopii fără soţ, ambele publicate probabil în 1896, De-aş avea, Peste vârfuri trece lună: cor bărbătesc (Trei composiţii…, 1899). A compus de asemenea pe versurile O, rămâi (1900), Pe aceeaşi ulicioară..., Lacul, Somnoroase păsărele, rămase nepublicate. Notabilă este şi piesa Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, compusă în decembrie 1918, pentru cor mixt”.
Nu putem încheia acest scurt demers prin istoria romanței la Botoșani fără să ne oprim la un alt nume important, un poet cu sclipiri de geniu, cu un destin nefericit.
Este vorba despre Artur Enășescu, botoșăneanul care a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe. Desigur, astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.
(Artur Enășescu)
Artur Enășescu s-a născut în anul în care a murit Mihai Eminescu (1889) și a trăit 53 de ani. Avea 28 de ani în 1917, când se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Și nu ca simplu soldat plecase Enășescu în război, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie.
Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul.
A fost așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, iar poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.
Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (”E Rița, fecioara cu ochii sprințari…”), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv.
Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român.
"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.
Pe lângă cele două romanțe, de la Artur Enășescu ne-a rămas și o publicistică de o valoare inestimabilă, dar și o poezie de o incontestabilă frumusețe.
Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
