În nordul extrem al României, într-o comună din judeţul Botoşani, trăieşte o familie care şi-a dedicat viaţa păstrării celor mai vechi meşteşuguri tradiţionale din zonă. Moş Ţârliman, cum este cunoscut în zonă, face cojoace ca acum 300 de ani, iar soţia sa ţese la un război de ţesut moştenit din generaţie în generaţie.
În nordul judeţului Botoşani, pe drumurile ce duc direct către frontieră, se poate ajunge, după mai bine de 40 de kilometri de mers din municipiul Botoşani, într-un ţinut în care timpul parcă s-a oprit în loc. Administrativ, locul poartă numele de comuna Ibăneşti, iar aici, tradiţiile arhaice sunt păstrate cu sfinţenie de veacuri.
Pe uliţele înguste ale satului cu acelaşi nume, desprinse parcă din poveşti, se găsesc încă izbe (căsuţe din bârne specifice satelor ruseşti) acoperite cu stuf, grajduri şi dependinţe ca acum câteva secole. Într-una dintre aceste case tradiţionale, pitoreşti şi bine întreţinute trăieşte o familie care şi-a dedicat întreaga viaţă conservării unor meşteşuguri şi tradiţii demult dispărute în majoritatea satelor din nordul Moldovei. Este familia lui Moş Ţârliman, cum este cunoscut, un localnic de aproape 80 de ani din Ibăneşti, ultimul cojocar adevărat din nordul extrem al Moldovei.
Îl ştie tot satul, dar îl ştiu şi ţăranii din comunele învecinate. Cei trecuţi de 40 de ani îl cunosc bine, fiindcă, spun aceştia, i-a îmbrăcat şi i-a ocrotit pe toţi încă de când erau de o şchioapă.
„La Moş Ţârliman m-a dus tata de când aveam 3 ani. Mi-a făcut cojocel. Apoi, când am crescut, iarăşi mi-a făcut cojoc. A îmbrăcat de iarnă trei sate. Nouă ne-a fost cald fiindcă el are mâini de aur“, spune plin de respect Viorel Aiacoboaie, un sătean de 45 de ani din Ibăneşti.
Moş Ţârliman sau Mihai Ţârliman, aşa cum este trecut în acte, trăieşte de o viaţă la Ibăneşti. Aici au trăit toţi strămoşii lui. Deşi a fost om gospodar toată viaţa, nu a dorit să plece din casa bunicilor şi străbunicilor şi nici nu i-a adus acesteia îmbunătăţiri moderne. Cojocarul din Ibăneşti nu este greu de găsit. Toată lumea îl cunoaşte şi oricine îl poate afla trebăluind prin curte, la atelier sau odihnindu-se pe prispa casei. Este un om voinic, care spune că a muncit toată viaţa. De altfel, a făcut cojoace de când se ştie, de la vârsta de 16 ani.
„Eu cojoace am început să fac când eram tinerel tare. Dar aşa era atunci la ţară, cum intrai în putere, învăţai o meserie şi trebuia să te întreţii, să te pregăteşti să ai familie şi să ai grijă de ai tăi“, spune Mihai Ţârliman.
Acest meşteşug l-a învăţat de la un văr şi l-a îndrăgit din prima clipă.
„Am terminat şapte clase şi am mers, cum era atunci, la şcoala de tractorişti din Dorohoi. Dar a venit un văr de-al meu şi mi-a spus dacă nu vreau să fac cojoace. Era un meşteşug căutat atunci. Mi-a arătat şi mi-a plăcut. Am ajuns ucenic şi am învăţat cu drag. Şi de atunci de cojoace nu m-am putut desprinde. După doi ani de ucenicie, mi-am dat seama că asta era soarta mea şi mi-am luat scule şi am început lucrul pe cont propriu“, adaugă bătrânul.
Mihai Ţârliman spune că toate cojoacele sale sunt făcute după o tehnică şi un meşteşug moştenit din generaţie în generaţie, acest tip de vestimentaţie fiind o tradiţie a oamenilor din regiune şi mândria oricărui gospodar de la Ibăneşti.
„Aici, în nord, este frig şi cojoacele au fost la mare cinste de veacuri întregi. Orice gospodar îşi făcea lui şi le făcea şi nevestei şi copiilor cojoace. Este călduros, făcut din pielicele de oaie şi nu trece vântul şi gerul prin el. La noi, din vremuri de demult se fac cojoacele cele mai bune“, se mândreşte cojocarul.
Totodată, această meserie tradiţională nu se preda la şcoală şi în orice caz, nu oricine prindea tehnica. Era un secret transmis din tată-n fiu şi de la maestru la ucenic de veacuri. Doar cel mai bun era căutat şi putea să facă cele mai frumoase cojoace. Era un om indispensabil în sat.
„Aici era pe bază de ucenicie. Te lua cojocarul care, la rândul lui, a învăţat de la un altul şi tot aşa de sute de ani. Şi el te învăţa cum să lucrezi şi mai ales cum să citeşti clientul. Dacă erai bun, te ştia lumea şi făceai la toţi“, spune Ţârliman.
Mai mult decât atât, cojoacele sunt făcute după tehnici vechi, manual şi în timp.
„Astea cum se făceau odată sunt albe şi sunt cel mai greu de făcut. Se dubesc (n.r. – se tăbăcesc) pielicele cu târâşe de grâu şi zer de oaie, cum este obiceiul din moşi-strămoşi. Apoi, cojocul se coase cu mâna, inclusiv cu motive. Era muncă, nu glumă. Şi pieile se pregăteau. Cinci-şase intrau într-un cojoc. Se întindeau pe o ramă şi apoi se tăiau cu atenţie, după măsurile celui care a comandat cojocul. Cel puţin trei zile dura un cojoc, fără tăbăcire. Cu tăbăcire se făcea într-o lună un cojoc bun. Mai coseai şi noaptea“, spune maestrul cojocar.
Mihai Ţârliman a făcut, însă, pe lângă cojoace, şi pieptare şi căciuli. Tot ce însemna vestimentaţie de iarnă. Şi totul după aceleaşi tehnici vechi de câteva sute de ani. A îmbrăcat tot satul Cojocarul din Ibăneşti a pierdut şirul cojoacelor şi pieptarelor pe care le-a confecţionat de-a lungul timpului. Mihai Târliman era cel mai căutat meşter din zonă în perioada iernii. Lucra inclusiv noaptea pentru a face faţă comenzilor.
„Până acum vreo doi ani, era un meşteşug foarte căutat. Am făcut mii de cojoace. Făceam câte o sută pe an. Veneau din sat şi din împrejurimi. Stăteam nopţile la cusut. Voiau şi bărbaţii, şi femeile, şi copiii. Le plăceau modelele şi mai ales faptul că le făceam pe măsura şi trebuinţele lor. Asta pentru că îi chemam pe toţi clienţii în casă şi vedeam ce are nevoie fiecare“, spune Mihai Ţârliman.
În ultimii ani, însă, bătrânul spune că nici măcar la ţară nu se mai caută cojoace. Oamenii preferă să se îmbrace mai ieftin, chiar dacă asta înseamnă şi mai subţire.
„Nu mai vor cojoace. Deşi sunt cele mai bune iarna şi sunt şi frumoase, preferă haine de iarnă din comerţ, mai proaste, dar mai ieftine. Pentru un cojoc trebuie şi piei, şi muncă. Nu mai au nici răbdare. Nici nu mai are cine să mă moştenească. Tineretul nu mai vrea să înveţe un meşteşug. Toţi vor acuma să câştige uşor şi repede“, spune cojocarul.
Un cojoc făcut ca la carte costă în jur de 150 de euro şi este lucrat manual sută la sută. ;
Familia lui Moş Ţârliman nu este recunoscută în zona Botoşaniului doar pentru că face cojoace. Soţii Ţârliman sunt amândoi păstrători ai vechilor tradiţii din zonă. Elena Ţârliman, la rândul său, s-a dedicat total conservării vechilor meşteşuguri bătrâneşti. Încă de la 16 ani ţese la război şi face covoare, straie populare şi orice lucrătură textilă după tehnici vechi de câteva sute de ani. Meşteşugul l-a învăţat tot de la cei bătrâni.
„M-am apucat de ţesut de la 16 ani, de când m-am şi măritat. Pe mine m-a învăţat soacra să ţes. Ţeseam şi acasă, la mama, dar nu prea mă lăsa mamaia. Dar de la soacră am învăţat, cum a învăţat şi ea de la mama ei şi tot aşa. Şi de-atunci, nu pot să stau o zi fără să pun mâna să ţes. Nici nu pot să mănânc parcă. Îmi place şi fac orice este tradiţional, din bătrâni. Am cusut covoare, ştergare şi catrinţi. Vrem să păstrăm viu tot ce or lăsat bunicii noştri, ca să nu moară acest meşteşug binecuvântat. Ar fi păcat de toţi bătrânii şi de moştenirea noastră“, subliniază Elena Ţârliman.
Ţesătoarea lucrează zilnic la un război de ţesut din lemn, vechi de cel puţin 100 de ani. I-a rămas moştenire de la părinţii ei care, la rândul lor,l-au moştenit de la cei dinaintea lor. Femeia spune că este o satisfacţie deosebită să păstreze tradiţia şi să realizeze ceva cu mâna ei.
„Multe îmi spun: ce-ţi mai trebuie să ţeşi, că sunt pline magazinele de covoare. Dar eu niciodată nu renunţ la moştenirea asta. Nu-mi plac ţesăturile care se găsesc în magazin. Ţesătorul îşi pune sufletul în lucrurile lui. Nici nu le vând. Le ţin“, spune femeia.
De altfel, întreaga casă a familiei Ţârliman este un muzeu etnografic. Peste tot sunt straie populare vechi, covoare şi obiecte tradiţionale. Nu lipsesc cuptorul tradiţional, scaunele şi mesele de acum aproape o sută de ani. Cel mai vechi este un covor care are aproape 200 de ani. Spre deosebire de soţul ei cojocar, ţesătoarea şi-a găsit o ucenică pentru a-i transmite mai departe moştenirea. Este o nepoată de 41 de ani, Mihaela Aiacoboaei, care învaţă, la rândul ei, alte fete să ţeasă ca acum multe veacuri, pe acelaşi război moştenit din generaţie în generaţie.
„Pentru mine, meşteşugurile tradiţionale reprezintă totul. Sunt născută şi crescută la oraş şi m-am căsătorit la Ibăneşti. Am venit aici şi am descoperit o comoară de tradiţii pe care avem datoria să le ţinem în viaţă. Am învăţat să ţes de la mătuşa soţului meu. Mă bag la stative şi îmi creează o bucurie uriaşă să lucrez“, spune Mihaela Aiacoboaei.
Femeia a ajuns să-i înveţe să ţeasă inclusiv pe copiii de la oraş, dornici să descopere tainele meşteşugului tradiţional. Îi aduce la casa bătrânească acoperită cu stuf a familiei Ţârliman şi îi iniţiază în tainele ţesutului. În special confecţionează straie populare autentice. (Sursa: Adevărul)
