- Mi-am pregătit nici mai mult, nici mai puțin de șase foi, dar le voi comprima în zece minute sau chiar mai puțin dacă aveți răbdare.
- Avem!
Fără să vrea, preotul Andrei Anuşca intră în dialog cu creștinii veniți la slujba de înmormântare a lui ”Florică”. Autodeclaratul său prieten Vali a simțit nevoia să îi dea asigurări părintelui de la Biserica “Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Vorona că toată lumea are răbdare. Și fosta soție, și foștii colegi de breaslă sau chiar de redacție, și scriitorii, și femeile care au trebăluit ore în șir pentru pregătirea înmormântării, și familiile Șfaițer, Catană și Furdui care au avut grijă ca fiul satului să plece creștinește din lumea aceasta.
Până atunci Vali, desprins parcă dintr-un reportaj al lui Florică, ultimul de această dată, se mulțumise doar să întregească slujba cu gesturi largi, păruse un fel de dirijor al ceremonialului funebru care parcă aproba preotul.
Când a întrebat părintele dacă dorește cineva să spună câteva cuvinte despre omul care pleacă a ridicat mâna.
N-aș putea să vă redau cu aproximație ce a rostit. Să zicem că n-a captat reportofonul sau că n-am auzul suficient de fin, nu că personajul dovedea și în ultima zi a mentorului său că prieteniile în numele lui Bachus merită cinstite tot în numele lui până la capăt.
Am înțeles doar că la începuturile carierei sale în gazetărie i s-a confesat lui Florică: ”Vreau să scriu reportaj”. Iar el i-a răspuns sec: ”Ai să vezi că ai să scrii reportaj”. Și a scris. Sau cel puțin asta spune el.
”Dacă nu este așa, ridică-te acum Florică și spune-le!”
Dar Florică nu s-a ridicat.
Poate că se ridicase deja de prea multe ori, în ultimul timp parcă împotriva voinței sale. Ce a făcut cu viața este a fost ”o sinucidere lentă” după cum spune preotul. Care deși abia venit în sat anul trecut, s-a pus repede la punct cu biografia lui F.F., din care a citit ”la modul concret”.
”Ar fi bine să știm că prima sa legitimație de presă a avut-o la vârsta de 13 ani, la echipa redacțională Cutezătorii a pionerilor din România”.
Scăpat de comunism, a înființat alături de Viorel Ilișoi și Constantin Iftime primul ziar democratic din Botoșani, Atitudinea, ceea ce le conferă titlul onorific de ”apostoli ai jurnalismului democratic botoșănean”.
Iar când omul bisericii îți vorbește despre apostoli bine este să nu-l contrazici.
Nu poate fi ocolit subiectul dependenței ”scriitorului la ziar”, care l-a făcut să piardă rând pe rând totul: serviciul, familia, colegii, prietenii, iar în final însăși viața.
”Noi, oamenii, judecăm și condamnăm prea ușor”, spune dojenitor preotul, care își exprimă convingerea că, ”nu suntem cu nimic mai buni, fiecare avem păcatul nostru, neputința noastră”. Și încearcă să ne așeze în pielea unui om mistuit de un asemenea viciu, care doar el știe câtă durere și suferință îi aduce.
Preotul îi întinde microfonul directorului Teatrului Mihai Eminescu, dar Traian Apetrei îl refuză. Preotul insistă: ”să audă și oamenii de afară”. Așa că ”Traianică” (parcă așa îi spunea Florică?) pune în discuție modul în care comunitățile își prețuiesc oamenii de valoare.
”Energia lor principală se duce în creația lor. Ei nu știu să-și gestioneze viața privată, personală și să capete un echilibru pe care îl avem alții, dar pentru ceea ce fac trebuie ajutați. Ei sunt diamantele, ei sunt floarea de la butoniera unei comunități. Prețuiesc comunitățile oamenii aceștia?”
Ce tăcere dureroasă...
”Florentin Florescu a fost realmente o personalitate a Voronei, a județului, a presei românești”.
Iar personalitatea aceasta ”a murit ca un câine. Ca un câine!!!”, așa cum îmi șoptea cineva la ureche.
Cimitirul este la vreo 3 kilometri depărtare de biserică. Și gândindu-se probabil că Florică n-ar fi vrut ca oamenii să fie triști nici măcar în ziua în care el își ia adio, unii mai găsesc puterea unor glume pe aleea din curtea lăcașului de cult:
”Măi Traiane, vezi să nu mori înaintea mea că n-o să mai aibă cine să vorbească despre mine la înmormântare”.
Înmormântarea s-a... urcat apoi în mașini. Cum spuneam, cam lungă calea spre locul de veci. Cortegiul se oprește puțin în fața casei în care Florică și-a dat obștescul sfârșit. Lasă apoi în urmă și asfaltul și intră pe un drumeag prin care încă se mai găsesc dâre de zăpadă.
Câțiva voroneni încep să bată cu strășnicie cuiele în sicriu. ”Gata, destul, că nu vine nimeni să le desfacă”, îi oprește cântărețul.
În lipsa celor doi băieți, unul plecat la Taipei, altul la Londra, Diana Ramona ex-Florescu își ține fosta soacră de după umeri. Preotul întreabă de vreo două ori: ”unde este îngropat tatăl lui Florentin?” Nimeni nu știe să-i răspundă.
La ieșirea din cimitir o pensionară rămâne țintuită locului cu o icoană și cu poza lui Florică în brațe: Cui să le dau? Eu ce fac cu ele? Iarăși nici un răspuns. La fel ca întrebarea jurnalistului convertit în director de teatru:
”Florentin se va mântui cu siguranță prin cuvintele rămase, dar oare personalități dintr-acestea nu trebuie privite cu mai multă atenție, sprijinite, ajutate să își găsească echilibrul interior?”
