Atacantul a revenit pe teren după 20 de luni în care medicii nu aveau un diagnostic clar, dar îl blocaseră din cauza suspiciunii că ar suferi de o boală a inimii.
Atacantul Mihai Roman (29 de ani), cu o selecție în naționala României, spune povestea coșmarului în care s-a aflat și e mândru de lupta pe care a dus-o în ultimii doi ani.
În ianuarie 2020, grija lui Mihai Roman era să se impună ca titular la Universitatea Craiova. El adunase 15 partide în prima parte a stagiunii, în șase evoluase din start, și marcase trei goluri. Statistica unui atacant a fost înlocuită cu fișe medicale, cu tot felul de analize amănunțite. În locul deplasărilor pentru meciuri, călătorii la clinici de cardiologie din România și din Italia, scrie gsp.ro.
Doctorii îi depistaseră o posibilă problemă la inimă și i-au interzis să mai joace fotbal. Roman a stat pe margine aproape doi ani, timp în care a continuat să se antreneze deși nimeni nu-i garanta că avea să mai apară în vreun meci oficial.
Pregătirea „oarbă” din perioada aceasta și mai ales încrederea că nu trebuia să abandoneze fotbalul l-au ajutat să revină cu un randament foarte bun: a jucat deja în șase meciuri, a marcat patru goluri și i-a mai rămas doar amintirea celor 20 de luni de chin.
- Mihai, ați picat în play-out chiar în ultima rundă din sezonul regulat. Cum te-ai simțit după înfrângerea cu 1-2 din meciul cu FC Argeș?
- A fost o seară tristă pentru noi, pentru tot orașul Botoșani. Așa e la fotbal... Păcat că n-am reușit să rezolvăm calificarea mai devreme. Am avut șanse să tranșăm calificarea pe parcursul părții a doua a sezonului, am fost în permanență în zona de play-off și ne-am trezit că după ultima etapă am picat în play-out. Trebuie să ne revenim și să câștigăm play-out-ul, că e singurul obiectiv care ne-a mai rămas.
- Doar așa ați mai putea avea un sezon bun?
- Eu așa zic. Am învins echipe mari ale campionatului, am făcut meciuri bune, spectaculoase. Când am avut presiune, la meciul cu FC Argeș, am clacat. Știu că nu ar trebui să ne fie teamă, fiindcă fotbalul mare așa e jucat, sub o mare presiune.
- Oamenii din club și din oraș sunt dezamăgiți și fiindcă au tot fost în play-off în ultima vreme, acum clasarea arată ca o retrogradare.
- De când e Marius antrenor aici, echipa a devenit obișnuită doar cu play-off-ul. În meciul cu FC Argeș aveam două șanse din trei, ne-ar fi fost bun și un egal, și tot nu am reușit să ne calificăm. Mergem mai departe, că n-avem de ales.
- Au contat și transferurile din iarna aceasta? Echipa a tot pierdut jucători.
- Da. Eu nu spun că nu avem un lot destul de bun, dar cei care au plecat erau fotbaliști talentaţi, care ne-ar fi ajutat. Mă refer la Racovițan, la Ongenda, la Kage. Alta ar fi fost situația dacă Marius ar fi avut de ales dintre mai mulți jucători valoroși.
- Cum te simți acum când joci din nou în mod constant după o pauză foarte îndelungată?
- Mă simt foarte bine și asta i se datorează doar antrenorului Marius Croitoru. A crezut în mine atunci când nimeni nu mai credea. Eu nici nu aveam avizul medicilor ca să joc fotbal și Marius îmi tot zicea „hai, mă, că o să fii bine! Te pui pe picioare, îți revii!”. A avut o încredere foarte mare în mine, iar când am putut să joc din nou m-a inclus în echipă imediat.
- Cum au fost acești aproape doi ani în care ai stat pe margine?
- A fost o perioadă grea, 20 de luni de incertitudine în care nu am putut să joc, nici să mă antrenez la nivelul maxim. A fost o vreme în care am depins doar de mine, de Dumnezeu și de familia mea. Ai mei m-au ajutat să-mi revin, cu toții am avut un singur scop: să ajung să joc fotbal din nou. Eu vizualizam asta în fiecare seară. Nu puteam să adorm, mă vedeam revenind pe teren, marcând goluri. Ușor nu este!
- Ce ai făcut de nu ți-ai pierdut de tot forma sportivă? Ai revenit și ai și început să marchezi.
- Am făcut zilnic antrenament pe teren și în sală, am mai jucat și fotbal într-o echipă a arbitrilor din Craiova. Eram un fel de antrenor-jucător. Într-o repriză jucam, în cealaltă ieșeam pe margine și îi mai corectam ca organizare. A fost bine că am continuat să joc pe teren mare, altfel aș fi riscat să-mi pierd reperele după o pauză atât de lungă. Am jucat și minifotbal, și padbol, tot ce am putut ca să mă mențin la un nivel apropiat de cel profesionist.
- Te mai gândeai că aveai să revii în meciuri oficiale?
- Pentru mine, speranța nu moare ultima, ea nu moare niciodată! Am crezut cu tărie că mă voi întoarce, că voi juca și voi marca din nou goluri. Pentru asta am luptat timp de 20 de luni. Îi mulțumesc și clubului Universitatea Craiova, m-a susținut în perioada aceasta.
- Ce ai simțit când medicii ți-au spus prima oară despre problemele de la inimă?
- Nu am avut propriu-zis probleme la inimă, au fost mai degrabă niște suspiciuni. Aveam niște extrasistole pe care majoritatea sportivilor profesioniști le au. La un moment dat am avut mai multe extrasistole, mi-au pus un holter și le-au înregistrat din nou. A urmat un test la București. Doctorii, neștiind despre acele extrasistole, mi-au pus un diagnostic după care a ieșit un mare tam-tam.
- Era un diagnostic grav?
- Dacă ar fi fost real diagnosticul acela, cu siguranță nu aș mai fi jucat fotbal niciodată. Dar a fost o greșeală a medicilor. După câteva luni am mers în Italia la profesorul Domenico Corrado, cel mai bun cardiolog din lume, am făcut din nou teste și a rezultat că nu aveam nimic la inimă. Am fost și la Viena, unde am făcut o ablație ca să scap de extrasistole și să pot juca din nou fără probleme.
- Au existat simptome care te-au alarmat?
- Nu am simțit niciodată nimic. Nu îmi era rău, nu aveam o stare de oboseală, nu au existat înțepături, palpitații. Nu am simțit chiar absolut nimic.
- Adică nu a fost ca în cazul lui Țucudean, care avea palpitații.
- La el era puțin mai complicat fiindcă simțea acele extrasistole, probabil că uneori și le inducea și nu mai avea confort pe teren.
- Prima reacție a ta când ai aflat care a fost?
- A fost un șoc pentru mine, pentru familie, pentru toți cunoscuții mei. Eram la Universitatea Craiova, fuseserăm în cantonamentul din iarnă și urma să înceapă a doua parte a sezonului. Aveam un meci cu Gaz Metan. Urma să fiu titular în jocul programat vineri, iar marți m-au anunțat medicii că nu mai aveam voie nici măcar să mă antrenez. Sigur că nu mă așteptam la așa ceva. Am stat 20 de luni și din cauza pandemiei. Trebuia să fiu în Italia în februarie-martie, dar am ajuns acolo abia spre sfârșitul lunii iunie. Izbucnise pandemia în Italia și nu am mai putut să călătoresc la Padova, unde era clinica. Îmi cumpărasem și biletele de avion, eram pregătit, dar pandemia m-a făcut să mai stau câteva luni.
Interviul complet pe gsp.ro...
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
