Teodor Dună s-a născut pe 6 martie 1981 în Tâncăbești, Ilfov. A absolvit facultatea de Litere a Universității din București (2004). Publică primele versuri în revista „Poesis” în 2000. Debutează editorial în 2002, cu volumul trenul de treieșunu februarie (Editura Vinea, București), pentru care i se acordă Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2003).

Urmează cărțile de poezie: catafazii (Editura Vinea, București, 2005); de-a viul (Editura Cartea Românească, București, 2010 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara); obiecte umane (Editura Cartea Românească, București, 2015 – Premiul Cartea de Poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); kirilă (Editura Tracus Arte, București, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură; Premiul Cartea anului 2017, Gala premiilor APLER); minunata lume (antologie; Editura Cartier, Chișinău, 2019).

Teodor Dună a avut colaborări la revistele: „Luceafărul”, „România literară”, „Viața românească”, „Steaua”, „Ziua literară”, „Cultura”, „Vatra”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Wespennest” (trad. de Nora Iuga), „Manuskripte” (trad. de Ernest Wichner), „Balkani”, „Alora, la biencercada”, „Langage et créativité” etc. Grupaje din poemele sale au fost traduse în limbile germană, franceza, engleză, spaniolă, bulgară. A beneficiat, în 2010, la recomandarea lui Mircea Cărtărescu, de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude.

Este prezent în mai multe antologii, printre care: Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura AXA, Botoșani, 2010) și Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. 1999-2017 (Casa de Editură „Max Blecher”, Bistrița, 2017).

În poezia narativizată a lui Teodor Dună, granița dintre realitate și vis, „dintre conștient și subconștient ori dintre eu și lume se diluează până la dispariție” (Grațiela Benga), prezentându-ni-se, ca într-un caleidoscop, angoase, frustrări, dorințe, aspirații, ezitări, tulburări, neliniști, transpuse în registre poetice diferite – de la vizionarismul din primele volume la ironia „condimentată cu pigmenții absurdului urmuzian” (Octavian Soviany) din kirilă. Deasupra a toate însă, e tanaticul, morbidețea, care „are o substanță carnavalescă” (Cosmin Ciotloș). Apreciat de Mircea Ivănescu, în prefața la volumul de debut, drept „artist pe deplin stăpân pe mijloacele proprii de expresie și de deschizător de noi perspective în arta mărturisirilor sincere care ar trebui să fie poezia”, Teodor Dună face parte din categoria poeților autentici, care, uneori alegoric-ermetizant, alteori burlesc-demistificator, transcrie „anxietățile lumii actuale” (Octavian Soviany), răvășindu-ne, problematizându-ne.

ziua tuturor zilelor

zilele negre ale morții au trecut

a fost ce-i drept un an crucial

mi-am făcut dintr-o bucată de tablă ruginită

un soare imens pe care-l țin ascuns sub podele

n-a strălucit niciodată

a fost bine am stat în casă mi-am umplut ușa cu mortar

împiedicând orice ieșire

gura mi s-a încleștat pregătindu-se pentru un țipăt

care ar fi sfărâmat-o

a fost bine a fost un an crucial ca toți ceilalți ani

ai morții

în afară de acest soare întunecat nu mai am nimic

oasele mi-au acoperit încetul cu încetul pielea

s-au făcut stăpâne

trupul s-a micșorat până n-a mai avut unde

sunt foarte liniștit

foarte liniștit desenez pe soarele meu întunecat

o dată pe an

câte-o literă în formă de cruce

poate de aceea toți anii sunt cruciali

acum dorm sub oasele mele și din cauza pânzei

care-mi acoperă fața

am ajuns să mă respir pe dinăuntru

e bine

acum e mai liniște ca oricând

am așezat din nou soarele sub podele

și zilele negre ale morții abia au trecut

                                      (din trenul de treieșunu februarie)

patul

când până și camera devine prea mult,

înfășurându-se în jurul tău.

când până și patul devine prea mult,

înnodându-și cearșafurile subțiate de piele.

când fiecare parte a camerei doare.

atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste

marginea patului se întinde încet în toată camera. urcă

spre fereastră. marginea patului sparge fereastra

și se revarsă în văile aerului ca o apă clocotitoare.

se întinde ca o avalanșă peste întreg orașul.

atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare.

patul cu lentoare te răstoarnă de la o margine la alta

și vezi că lași în urmă orașul, aproape plângi de bucurie,

te ridică mai sus, vezi marea strălucind,

zăpada de pe munți strălucind

și aproape plângi, plângi de bucurie în aerul limpede

și proaspăt.

și sunt atât, atât de fericit și nemișcat

în patul care se întinde ca un alt cer între pământ și cer.

un cer de lemn și arcuri, de cearșafuri subțiate.

și atât de fericit deasupra oceanelor, polilor,

tropicelor, atât de deasupra și atât de nemișcat

că plâng de câtă fericire mi se îngăduie

și de câtă încremenire mi se îngăduie.

și plâng de atâta fericire,

prins în cerul meu de lemn și arcuri dintre

pământ și cer

și patul purtându-mă ca pe-un îndrăgostit încremenit

de-o parte și de alta și văd deodată tot cerul.

și-n patul care acoperă întreaga lume

pentru o clipă văd

de unul singur

cerul albastru, limpede și năpădit de stele,

de parcă doar pentru mine tot cerul.

și plâng și sunt atât de adânc fericit

că lacrimile vin din adânc învelite în carne

și tot plâng și carnea prin ochi pleacă de la mine.

dar câtă fericire mi se îngăduie și câtă încremenire

în cerul meu de lemn și arcuri, în cerul de cearșafuri

prins între pământ și cer.

și nu e nimeni să mă vadă

și chiar nimeni, de tot nimeni care să mai doară.

                                                                    (din de-a viul)

vărsare de oameni

în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

                                                 (din obiecte umane)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: