Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în fiecare săptămână, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum.
Născut pe 25 martie 1983, în comuna Leorda, jud. Botoșani, Ștefan Ivaseste specialist în limbi clasice și predă în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A debutatîn 2014 cu volumul de versuri mila schimbă gustul cărnii(Casa de Editură Max Blecher, Bistrița), pentru care i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2015).
Este prezent cu un grupaj de poeme în volumul colectiv Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).
Mila schimbă gustul cărnii este o carte despre universul rural, „unde trecerea, curgerea timpului, este punctată de ritualurile muncii” (Bogdan-Alexandru Stănescu), privit „din perspectiva adultului urbanizat, dezvrăjit – care părea condamnat la marginalitate în poezia din secolul XXI” (Claudiu Komartin). Este o poezie evocativă, în care elegiacul și ironia merg mână în mână, autorul propunându-ne când „secvențe de ciné-vérité sătesc”, când „portrete și destine” (O. Nimigean). Marius Conkan observa pe bună dreptate că poemele lui Ștefan Ivas, „scrise cu vână de povestitor, într-un stil care mixează registre diverse, fără să epateze sau să caute dinadins originalitatea, /…/sunt adevărate rituri de trecere”.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
VCR
– unchiul din america –
băgam transformatorul în priză
un prelungitor în transformator
vcr-ul în prelungitor.
înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult
huruitul acela ușor
pe care-l scotea odată pornit
ca un tors de pisică
huruitul pe care-l puneam pe seama
unui tractoraș cu baterii din interior
al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo
(tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata, părăsise
și el țara. după multe peripeții reușise în cele din urmă să ajungă
în america de unde trimisese vederi și poze. deși cu mâinile
groase de muncitor nebărbierit și cu o cămașă boțită, apărea
lângă mașini luxoase, în camere spațioase, cântând la pian,
scriind ceva la un birou mare de mahon sau cu un pahar de
whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase, albe, canapele și
fotolii uriașe de piele iar în fundal se zăreau zgârâie-nori și o
bucată perfect albastră de cer.
după revoluție nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion și
n-are cum, alții că s-a înstrăinat și nu mai ține la neamuri.
a trimis însă un pachet cu un video și casete cu filme pe teme
religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu sau – cum
ne spunea tata numai nouă și numai după câteva pahare –
„ajuns în curu’ gol în america, pentru că nici acolo nu stau câinii
cu colaci în coadă și nu-ți dă nimeni nimic degeaba, a trebuit
să treacă la pocăiți, că america-i plină de pocăiți și ăștia atât
așteaptă, să te faci unul de-al lor, că imediat te ajută. nu vedeți
că le-a făcut calicilor ălora din capătul satului până și casă!”)
în după-amiezile de vară
când arșița ne alunga de la cules fasole
când nu era nimic interesant pe tvr
puneam o casetă de la unchiu’
the ten commandementscu charltonheston de exemplu
după huruitul cunoscut apăsam play
tânărul moise afla că nu era nobil egiptean
ci fiu de sclav evreu
(„son of hebrew slave”)
rătăcește o vreme prin deșert
îl găsește pe dumnezeu
dar se întoarce să-i salveze pe ai lui
bărbos cu plete și cu o sclipire în ochi
(pe care îmi plăcea să cred că o avusese
și unchiu’ când ajunsese în america)
și tocmai când urma să despartă cu toiagul
apele mării roșii
ne striga mama să venim să despărțim
fasolea culeasă de păstăi
puneam pauză
huruitul continua
îl auzeam de pe prispă
mâinile dezghiocau păstăile
camionul cu mere demara
din țara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri
urma să ne scoată unchiu’
bărbos într-o cămașă boțită
dar cu o sclipire în ochi
#
laura, laura fată de treabă
laura, laura cum îi făceai tu pe băieți la trânte în pauze
laura, laura cum lipseai tu câte două săptămâni de la
școală când începea prășitul de-a-ntâia la păpușoi
laura, laurabolfoasă cu țâțele mari și lăsate
de parcă ți-ar fi atârnat deja doi sugari de sfârcuri
laura, laura cum te dădeai tu cu ojă ca să-ți
acoperi pământul de sub unghii
laura, laura cum ne dădeai tu nouă să copiem tema
din caietul tău pătat cu ulei și dulceață
laura, laura cum te-ai înroșit tu toată – munte de om –
când te-a invitat unu’ la dans la banchet
(acum – femeie la casa ta de chirpici, cu om,
trei plozi mărișori și doi cai)
laura, laura ce frumos treceți voi cinci prin sat
cu căruța în dimineți răcoroase de primăvară
ție laura îți dedic volumașul acesta
ca să-ți servească la învelit ouăle
și peturile cu lapte cu care mergi
în fiecare duminică și zi de sărbătoare
la piața mică
#
la prima execuție am fost prins în valul represiunii generale.
ne-au adunat pe toți în ogradă. unii îmbrăcați în haine bune, alții
surprinși în timp ce făceau piața, cu pungi de plastic în mâini. sub
vișinul din fața șurii, înălțat pe băncuța folosită la mulsul vacilor,
crainicul citea proclamația: păcate grave, abateri repetate de la
normă, slava deșartă a aducerii-aminte și subminarea ideologiei
de stat. s-a dat citire listei, apoi ne-au urcat pe scara de lemn în
podul șurei. era cald. din grămezile de orzoaică venea un miros de
șoareci. din loc în loc, de foliile de azbest atârnau viespare părăsite.
în mijlocul podului era o gaură care dădea în șură. deasupra ei era
legată de-o grindă o funie. înaintam toți în șir indian. doi soldați
ne puneau funia la gât și ne împingeau în gaură. cădeam ca niște
saci cu orzoaică. grinda pârâia de fiecare dată.
la a doua execuție eram tot în ogradă. mă durea îngrozitor gâtul.
mă pregăteam să urc scara când am fost abordat de vocea doamnei
conducător. m-am scuzat spunând că eu n-o fac intenționat, că pe
mine nu mă interesează, că am conștiința slab dezvoltată, că trăiesc
separat și urmăresc alte lucruri. mi-a răspuns cu blândețe că ea mă
înțelege, însă în urma interogatoriului punctat a trebuit să cedez,
să recunosc, ba mai mult, încolțit astfel, m-am declarat disident,
schismatic, opozant, și în timp ce continuam să înaintez în rând
spre gaură, am început chiar să strig și să iau numele conducătorului
în deșert.
la a treia execuție nu mai era nimeni în ogradă. mă lepădasem de
amintiri și acceptasem ca degetul conducătorului să scrie sentința
direct în inima mea. am urcat scara. în pod cei doi soldați dormeau,
cu boabe în păr, lungiți peste o grămadă de orzoaică. am pășit încet
să nu-i trezesc, mi-am aranjat funia în jurul gâtului și, în loc să mă
arunc, mi-am dat drumul ușor în gaură astfel încât grinda să facă
cât mai puțin zgomot.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
