Ciprian Popescu s-a născut în 1979 la Caransebeș. A absolvit secția de Jurnalistică - Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din 2007 locuiește la Montreal. În prezent e consultant la Google. Unul dintre textele semnate de el, Occidentul – am cumpărat ambalajul, a fost inclus în volumul colectiv Revoluția din depărtare, coordonat de Cristina Hermeziu (Editura Curtea Veche, București, 2011). Are colaborări la revistele: „Actualitatea Literară”, „Hyperion”. A debutat editorial în 2016, cu volumul Mile End (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016), pentru care, în 2017, i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. Este prezent în antologia Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM. 1999-2017 (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).

În singura carte de poezie publicată până acum de Ciprian Popescu, impresionează amestecul de registre stilistice/lingvistice, care trimite la o lume eclectică, o lume a diversității culturale. Cristina Hermeziu observa, pe bună dreptate, că „poetica înstrăinării, a corpului străin, e fericit susținută și de hibridizarea limbii, care, fără să fie nicio clipă stridentă, semnifică baia lingvistică, pe cât de impură pe atât de senină, în care se scaldă zilnic emigrantul, acel globish banalizat din creuzetul mondializării”. Mile End se construiește asemenea unui jurnal-poem (vedeți numerotarea zilelor din titlurile poemelor), fiind, în egală măsură, „o carte de poezie și un jurnal cu pagini de proză excelentă” (Claudiu Komartin), explorând cotidianul mărunt, ordinar (Andreea Pop compară aceste texte cu o „depoziție a ritualurilor zilnice [de uzură]”), dar sugerând, totodată, o criză a identității, a autenticității. Este o carte la care, în această epocă a exodului universal, trebuie să revenim periodic, o carte care, după Andrei Dósa, „ar trebui citită de toți cei care s-au gândit vreodată să emigreze și de toți cei care s-au întors. Și nu numai”.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Ziua 10

stupidului vis când ai pierdut California

între blocurile locuite de meteci

vinitúri în graiul poetic al băștinașilor

cetățeni cu drept de vot bătaie și avort

prin subsolurile cu țânțari anofeli

unde se înmulțeau șobolanii

ratusnorvegicus

tu spărgeai semințe în fum și trăiai

senzația ireală că șubrezenia

îți urca ireversibil prin oase

ce slab erai ce zile roase

de-ntuneric

„n-avem sită avem roșii avem pită

cu brânză și fasole sleită”

strălucea periferia

prin ferestrele epocii pre-termopane

în cartierul Pipirig în zona Cambogia

rula noua revoluție culturală noaptea

viu ardeau imaginile foiletonului porno suedez

importat de patronii televiziunii locale

noii stăpâni ai orașului

cablat în anii ‘90 la satelit

după modelul socialist nordic

versiunea umană a modelului specialist

iată încă o idee imbecilă

circulând în lesă

fără stăpân

câte creiere ciobite în goana după coolness

a oribilei adolescențe

a oribilei obsolescențe

stupidului vis îi zici de-abia acum

adio

Ziua 14

în Vieux Port la Montreal întins pe iarbă

pe cerul guano tăiat de clădirea Expo 67

malign malformație deces și urmărești

zborul pescărușilor din colonia contaminată

mutanți în iahturi ce plutesc pe St Laurent

debrissticle goale și arii mizantropice

în amplificatoare e zonă industrială protejată

holograme la muzeu și tehnoștiință pe ecrane

turiștii alungă dincolo de rugină gândurile

urletul negru și pasărea în fine dispărea

cu gâtul ei prealung răsucit către mine

știai de agonia ei și n-ai făcut nimic

Ziua 15

Din Côte-des-Neiges cobori pe Van Horne către est, treci de

Park Avenue, dai în squat-urile cu anarhiști unde se țin party-uri

ilegale. Pentru orice îți trebuie o autorizație... E singurul loc

din oraș unde se mai fumează înăuntru. O bere e trei dolari, ai

fost o dată cu un prieten, după un concert de black metal și-un

ocol pe la Alexandra Platz. Să le povestești despre progresul tău

de săptămâna trecută pe linkedin. O trupă repetă într-o clădire

care va fi demolată, cea cu graffitti-urile Mama și House.

Sunt oneste, radicale și degeaba. Îi vor spulbera dezvoltatorii

imobiliari, sistematizatorii, urbaniștii, agenții de vânzări și

corporatiștii ca tine în căutare de apartamente echipate cu aer

condiționat și corpuri de mobilă mid-century modern. De ce nu

s-ar construi pe locul acesta o parcare uriașă cu plată, un mall

frumos? În aer, panouri publicitare cu invitații la Cavalia, Loto

Québec, casa populară Desjardins. La demisol, într-un spațiu

cu antichități, bătrânul te salută în italiană, pentru că insiști să

le spui tuturor că înțelegi italiana, când, de fapt, în copilărie ai

prins de la prezentatoarele superbe de pe Italia Uno intonația

cântată și câteva propoziții pe care le spui sigur pe tine, caști

gura ca un bou când zici bongiorno, crezând că-ți iese cântecul,

nu-ți iese nimic de fapt, la intrare afișe porno din anii șaptezeci,

telefoane vechi, statuete, un tonomat pe care-ți cere cinci mii,

icoane bizantine, Profetul răstignit pe-o cruce masivă într-un

KFC murdar, un tablou cu ex-ul cartograf trăgând o mârțoagă

muribundă, urmărit prin ordinator, prin prize, prin sateliți,

paranoia, veioze cu abajururi din catifea grea, mobilă veche

bisericească, ești un gușter paranoic rătăcit în gaura asta, îți

sare-n ochi un credenț cu sfori în loc de butoane lângă un sicriu

cu mânere de aur plin cu paie în care bătrânul își face siesta

după-masa când nu vin pelerini, când nu-și cere nimeni iertare

că-l deranjează. Vorbește în continuare, rostind cuvintele rar

și convingător, îl auzi în boxe, de data asta predică într-un grai

ucrainean galițian, pe care-l înțelegi perfect pentru că e aceeași

limbă înspăimântătoare la auzul căreia ți se blochează mușchii

faciali nopțile, când te trezești ghemuit cu gândul că cineva ți-a

răpit copiii sau că mama ar putea muri scufundată într-un râu,

undeva lângă oligofreni, dincolo de ștrec, împinsă din spate

de-un tip cu glugă neagră trasă peste față, te-ntorci, nu-l mai

vezi pe moșneag, continuă vorbăria în boxe, devine personal și

prietenos, te întreabă ce-ți fac părinții, unde lucrează, câți frați

ai, la ce școală merg copiii, dacă te rogi, întrebi mai mult pentru

tine – cui? – cine este Henry, îi răspunzi în română, în timp

ce cauți agitat sub un dagheroscop o imagine vie cu familia ta

din partea mamei, în curte la țară, în centrul ei străbunicul tău,

străbunica, bunicul, unicul Ivan Șmuleac, bând pe ascuns vinul

casei în șpais, cântând „Deshămați, băieți, caii”, acompaniat

de-o bandură, te frânge sfârșitul unei toamne îmbelșugate,

adormi în brațele mamei tale Natalka, deasupra duhul stră-stră-

străbunicii DomicellaGorczynski ocrotind vița de vie, lumea

ta întreagă. Ce povești, ce onomastică, ce gol în sufletul tău

minuscul după plecarea lor... Remușcarea că ți-ai părăsit familia

când durerea și moartea loveau sec în casă. Ai pierdut proiecția

ciudată din camera obscură a bătrânului sfinx, se prăbușesc

statuile civilizației tale, chiar ai crezut vreodată că lucrurile

rămân cioplite în timp Bătrânul a dispărut între obiectele

vintage, sforăie macabru, o gheară de găină și-o lumină oarbă

te ghidează spre ieșire, strahul intră în oase, miroase discret

a tămâie, te împiedici în praporele căzute, ieși afară, ușa se

blochează automat în spatele tău, buimac, nu-ți poți stăpâni

plânsul, îți continui traseul, aberantele căutări antieroice,

treci de lutierul francez, de clădirea Peur, aflată lângă podul spre

Rosemont.

Te oprești în parcul Lhasa de Sela. Nici un cunoscut. Pe placa

comemorativă scrie că locuia în apropiere înainte să moară. Ce

trist e să te duci pe întâi ianuarie, la treizeci și opt de ani. Ai tăi

și-au făcut prieteni aici. Unde dracu’ vrei să te cari?

                                                                         (din Mile End)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: