Sărăcia Botoșanilor, atât de des invocată în rapoarte, studii, statistici, nu ține doar de lipsa banilor, a investitorilor, a locurilor de muncă. Ci mai ales de lipsa de perspectivă atunci când vine vorba de a dezvolta și promova ceea ce există deja.
Or atât de des fluturatul brand cultural nu este doar o vorbă în vânt, deși el poate deveni o utopie în viziunea celor care nu reușesc să înțeleagă adevărata bogăție a acestor locuri.
Pentru că, dincolo de numele sonore care înnobilează acest nord moldav – Eminescu, Enescu, Luchian, Iorga – Botoșanii au locuri de o valoare inestimabilă care poartă amprenta acestor uriașe personalități. Vorbim aici nu doar despre Ipotești, Liveni, Ștefănești sau Botoșani.
Agaftonul, de pildă, aflat la mai puțin de 10 kilometri de municipiul reședință de județ, este atât de puțin cunoscut, încât nici astăzi majoritatea botoșănenilor nu fac nicio legătură între mănăstirea seculară și poetul Mihai Eminescu. A contribuit pe deplin la aceasta și soarta vitregă a lăcașului de cult, în special în ultima jumătate de secol.
O mănăstire izolată din aproape toate punctele de vedere, săracă și sărăcită de zeci de procese pentru recuperarea patrimoniului după ce a fost desființată, iar maicile gonite în lume, suferindă încă și astăzi din pricina nefericitei vecinătăți cu o tabără de elevi.
Dar totodată așezată într-un adevărat colț de rai, în margine de codru, păstrând (și conservând într-un mod natural) aerul eminescian și freamătul poetic al vremurilor.
Ansamblul monahal de la Agafton este unul care poate deveni un centru cultural prestigios, un punct de cercetare și de studiu pentru eminescologi, legat firesc de Ipoteștii memoriali și de Botoșanii natali. Însă pentru aceasta este nevoie de implicare în primul rând administrativă, apoi de o finanțare urgentă pentru a restaura, proteja și conserva obiectivele degradate.
Chiar dacă discret și într-un ritm extrem de greoi, obștea Mănăstirii Agafton a făcut pași uriași în ultimii ani. S-a intervenit pentru restaurarea vechii bisericuțe din lemn și a cimitirului, iar în 2020 s-a pictat biserica de zid (galerie foto jos). Este nevoie, însă, de o serioasă investiție pentru salvarea chiliilor, iar problemele nu sunt nici pe departe de a se fi epuizat.
În preajma zilei de 15 ianuarie, când l-am omagiat pe Mihai Eminescu la 171 de ani de la naștere, dar și a Zilei Culturii Naționale, ne întoarcem în Botoșanii de altădată pentru a răscoli cronici, condici, dar și pentru a privi către poet prin ochii celui care l-a cunoscut atât de bine, și anume propriul frate.
La mai bine de două decenii de la nașterea, în Botoșani, a lui Mihai Eminescu, un protoiereu întocmea un important document, foarte valoros îndeosebi pentru viața monahală de pe meleagurile botoșănene.
Este vorba despre ”Condica de toate Monahiile ce sî află în Monastirea Agatonul, Plasa Târgului Județiul Botoșanii, format după ordinal Ministeriului de Culte nr.8324 din 1872”.
Condica era realizată de protoiereul C. Lăzărescu Iconom și semnată de subprefect și de ”Susana Schimonahie Pisoschi Stariță”, purtând și pecetea Mănăstirii Agafton, cu mențiunea: ”Adică una sută cincizeci și optu călugăriți se află în prezent petrecătoare în Monastirea Agatonul dupre cum mai susu se constată, în temeiul arătărilor și a stareței la fața locului, pentru care să adeverește formal”.
Foarte important, condica redă nu doar numele fiecărei călugărițe, postul ocupat în interiorul mănăstirii și datele de naștere, ci și fizionomia și ”semnele deosebite ce le posedă”, aflăm de la istoricul Ionel Bejenaru, care dedică acestui subiect un amplu articol - ”Trei mătuși ale lui Mihai Eminescu în Condica Mănăstirii Agafton din 1872” - publicat în Acta Moldaviae Septentrionalis în anul 2002.
Datorită acestor consemnări din condică avem astăzi date importante despre mătușile poetului Mihai Eminescu, surorile mamei Raluca (născută Iurașcu).
Așadar, în Condica din 1872 le regăsim pe Olimbiada (Olimpiada), Fevronia și Sofia.
La acea vreme, monahia Olimpiada era astfel menționată: ”fără îndatorire; 45 de ani; călugărită la Mănăstirea Agafton în anul 1840”. Era o femeie ”cu părul capului sur, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu fața smeadă, având un semn de fript la piciorul drept”.
Monahia Fevronia Iurașcu era astfel descrisă: ”fără îndatorire, 60 de ani, călugărită la Agafton-Botoșani, în 1828, părul alb, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, fața albineață, fără a avea vreun semn deosebit”.
Și monahia Sofia Iurașcu era fără îndatorire. Avea 49 de ani și se călugărise la Agafton odată cu sora ei Olimpiada (1840). Avea 49 de ani și era ”cu părul alb, cu ochi căprui, nasul gros, cu fața smeadă și cu negel pe obrazul drept”.
În ”Mihai Eminescu”, (Editura Junimea, Iași, 1987), Gala Galaction scrie despre întâlnirile copilului şi, mai apoi, adolescentului Mihai cu maica Fevronia astfel:
"Dar aceasta însemnează că Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani, a venit de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi toată trista lui frumusețe”.
Gala Galaction merge și mai departe și opinează: ”Înțelegem care este schitul din Făt-Frumos din tei: Mâine-n schit la Sfânta Ana,/ Vei găsi pe cel din stele/ Mângâierea vieții tale,/ Mântuirea feței mele”.
De aceea, conchide Galaction, ”aceste câteva imagini din viața monahală Eminescu le-a prins, mic copil stand lângă Maica Fevronia, în strană la Mănăstirea Agafton”.
S-au aplecat asupra acestui fragment din biografia poetului și Augustin Z.N. Pop, Ion Roșu sau I.D. Marin, cel din urmă având avantajul de a cunoaște direct locurile copilăriei lui Eminescu.
Mai alăturăm celor de mai sus un portret, cel pe care i-l face lui Mihai Eminescu chiar fratele său, Matei.
Găsim ”portretul” la Corneliu Botez, în articolul "Icoane, cugetări şi fapte din viaţa lui Eminescu", unde în primul paragraf Matei vorbeşte despre fratele său, Mihai, în cuvintele de mai jos:
"Era de statură mijlocie, vânjos, faţa brună-albă, cu ochi căprui închişi, cu părul negru ca corbul, piciorul şi mâinile mici ca şi ale mamei sale, dinţii regulaţi de culoare gălbuie, când râdea, râdea cu mare poftă, râs sincer… Mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor. Îi plăcea singurătatea. Cânta frumos din gură ca şi mama sa şi sora sa Henrieta…".
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
