Isac Lazarovici, un botoșănean de origine evreiască, cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagu, a fost unul dintre cei mai mari umoriști români ai tuturor timpurilor.
Deși puțin cunoscut publicului larg, acesta este autorul celebrului hit al perioadei interbelice „Zaraza“.
Cristian Vasile, tânărul brăilean supranumit „ultimul trubadur“, care interpreta celebrul tangou „Zaraza“, dar și Constantin Tănase, un adevărat simbol al vodevilului și umorului românesc, au marcat, din punct de vedere cultural, perioada interbelică. Puțini știu însă că în spatele succesului celor doi se afla un evreu, de doar 1,50 metri înălţime, născut la Botoșani. Se spunea că era „mic și-al dracului“, dar, culmea, făcea pe toată lumea să râdă, cu un talent ieșit din comun.
Se numea Isac Lazarovici, iar în lumea culturală a Bucureștiului interbelic a fost cunoscut drept Ion Pribeagu.
Isac Lazarovici s-a născut în județul Botoșani, în comuna Sulița, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la 27 octombrie 1887. În acea perioadă, Sulița era un mic târg, cu un comerț dominat de comunitatea evreiască. De altfel, în secolul al XIX-lea, cam toate târgurile din județul Botoșaniului de astăzi erau dominate economic de familiile evreiești.
Isac Lazarovici a văzut lumina zilei într-o familie de negustori evrei, însă o familie săracă, care vindea mărunțișuri. A început să scrie încă din adolescență și este descris ca un tânăr mic de statură și, în mod paradoxal, cu o mină foarte serioasă.
„Era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru“, preciza istoricul botoșănean Gheorghe Median.
Mai mult de atât nu se știe despre prima parte a vieții lui Isac Lazarovici. Cert este însă că la vârsta de 23 de ani, sătul de lipsa de perspectivă și de sărăcia din târgul nord-moldav, Isac Lazarovici pleacă la București. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, adaugă Gheorghe Median.
Odată ajuns în București, tânărul Isac Lazarovici s-a apucat să-și câștige pâine cum putea mai bine: scriind pe la gazete și reviste diferite texte umoristice. Cine și-ar fi putut închipui că tânărul evreu cu ochelari și foarte serios putea să facă pe oricine să râdă în hohote? Isac era un real talent, o perlă ascunsă a umorului. Primul său pseudonim a fost „Sachi disperatul“, dar a semnat și drept „Ion Palavră“ sau „Ion Vraiște“.
Culmea, aproape de când a trimis primele texte, Isac Lazarovici a făcut furori. Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte umoristice, fie chiar la periodice cu profil umoristic precum „Adevărul literar şi artistic“, „Caricatura“, „Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“, „Rampa“. Talentul său nativ îl făcea să scoată poante și glume din orice.
O simplă plimbare pe străzile Bucureștiului, o seară de observație a trecătorilor se transformau într-un izvor de poante, un umor sănătos. „Cronicile rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă, satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.
Era însă doar începutul pentru Isac Lazarovici. Întâlnirea cu scriitorul și avocatul Nicolae Cocea l-a transformat cu adevărat pe Lazarovici într-un poet. Cocea l-a ajutat să înțeleagă cum să-și rafineze poantele și intervențiile umoristice, tocmai pentru a ajunge la vârful comediei românești. Despre Isac Lazarovici se spunea că avea un umor sănătos, cu bun-simţ, dar în acelaşi timp „muşcător“. De aici și descrierea că era „mic și-al dracului“.
Isac Lazarovici a ajuns în București în anul 1910. Deși a făcut senzație aproape din prima, a avut nevoie de câțiva ani pentru a deveni un poet umoristic consacrat. Abia după Primul Război Mondial, Isac Lazarovici și-a luat pseudonimul de Ion Pribeagu, o construcție cu o doză mare de autoironie. Ion era echivalentul românesc al lui Isac, iar Pribeagu, fiindcă deși ajunsese cumva consacrat în cei nouă ani de ședere în București, umoristul nu reușise să-și găsească o locuință și mergea dintr-un loc în altul.
Continuarea pe Adevărul
