Se împlinesc astăzi 104 ani de la moartea celui mai nefericit dintre pictori, geniul născut pe pământ botoșănean care a lăsat omenirii lucrări de o inestimabilă valoare.
S-a născut pe 1 februarie 1868, în Ștefănești, din județul Botoșani. Era fiul maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian se stingea din viaţă, după o îndelungată suferinţă. Avea doar 48 de ani.
A pictat necontenit, devenind unul dintre cei mai valoroși artiști ai vremii sale. Către sfârșitul viții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii.
În 1873 familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii de Belle Arte, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură.
În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viață artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescentă impresionistă.
Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al "Expoziției artiștilor independenți", care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial.
Tot atunci apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții.
Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții.
Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătura, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.
Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii. Pictorul din Bârlad descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat.
"I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Tudor Arghezi a lăsat mărturii de o excepțională valoare, pe care le și publică pe 11 mai 1955, la o săptămână după trecerea în eternitate a compozitorului George Enescu, născut în Livenii Botoșanilor.
Articolul lui Arghezi așază dintru început, într-un istoric aproape banal, o poveste care avea să rămână vie peste decenii.
"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate", scria Arghezi în debutul articolului publicat în România Liberă.
Încă emoția se dezlănțuie cu fiecare rând parcurs, pentru ca la final să găsim o mărturie copleșitoare, pe care Tudor Arghezi o dezvăluie în cuvinte alese.
"Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat până la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.
Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
