A trecut un an pe care nimeni nu-l va uita vreodată. Un an în care ne-am plâns morții în tăcere, fără să le dăm măcar ultima sărutare. În care lumânarea aprinsă de Înviere a venit în fața blocului, în care cimitirele au fost păzite pentru ca nu cumva pandemia să își facă de cap printre cruci.
De mai bine de un an ne plângem morții. Mame, tați, fii, fiice, bunici, prieteni, iubiți. Cei dragi au plecat la spital cu virusul hăituindu-le trupul și cu spaima în privire. În urmă au rămas rudele cărora, într-o zi, cineva le spunea că moartea a învins.
Dezbrăcați, băgați în saci, închiși în grele sicrie, păziți de armate de paznici echipați în alb, mamele și tații noștri, fiii, fiicele sau bunicii au fost coborâți în mormânt și transformați în numerele care din martie 2020 hrănesc și îngroașă riguroasele statistici ale autorităților.
Plânsul celor rămași nu a impresionat pe nimeni. Așa cum nimeni nu și-a imaginat vreodată că distanțarea socială atât de mult clamată va avea efecte și dincolo de moarte. Pentru că și porțile cimitirelor au rămas ferecate, Sfintele Paști din 2020 fiind și astăzi o rană deschisă pentru creștinătate.
Canon vs. cazon, așa rezuma situația, în aprilie 2020, avocatul Florentin Țuca, născut la Vârfu Câmpului botoșănean, dar viețuitor în București. O privise pe Viorica, cea care își înmormântase cu jumătate de an înainte unicul fiu, pe Andrei, ”un adolescent briliant”. O durere care avea să fie amplificată de faptul că, în preajma Paștilor, autoritățile au închis porțile cimitirelor. Mama nu a avut voie să plângă lângă crucea lui Andrei. Pe motiv de ”pandemie”, i s-a spus.
”Sâmbăta Învierii lui Lazăr și a cinstirii morților. N-au lăsat-o „forțele de ordine”, ca și cum „forțele de ordine”, ordine-cu-forța-și-cu-semnul-exclamării-pe-nonsensul-titulaturii, reprezintă niște stihii care stăpânesc, cu adevărat, Sâmbăta Morților. Ca și cum Sâmbăta Morților e ocazia „forțelor” de-a face ordine între viață și moarte, vineri-viață, sâmbătă-moarte, duminică-viață, luni-mai vedem. Când, de fapt, Sâmbăta Morților e a lor, a morților înviați și a lui Lazăr înviatul din morți, și nicidecum a stihiilor. Dar nu, Viorica n-a fost lăsată să intre în cimitir. Cu complicitatea creștinească a cuiva din „forțele de ordine”, i s-a permis doar să se apropie de un paznic și să-i dea de pomană în numele lui Andrei, ca prin pomana asta să aibă acces la sâmbăta lui, poate-poate pomana asta să-i permită să se cuibărească, metaforic, în sicriu.
Și nu va fi lăsată, probabil, să intre în cimitir nici în Noaptea Învierii lui Hristos, cum nici mie nu mi se va permite să aprind o lumânare la mormântul tatei, părintele meu pentru care îngenuncherea la mormântul mamei lui în noaptea asta sfântă era o sfântă iluminare”,
Florentin Țuca, în ”La poartă de cimitir. Canon vs. Cazon”
Paștile din 2020 rămân, pentru mii de botoșăneni, noaptea în care li s-au luat până și morții. Lăsați în propria-le Înviere, să își aprindă singuri Lumina pe morminte.
”Asta pentru că, ni se spune, nu ne permit regulile de drept ale stării de potop. Normele juridice laice care fluieră-n biserică și pe care taman eu, ca jurist, am primul obligația să le tălmăcesc, să le pricep și să le respect”.
Pe alocuri, preoții s-au furișat și, în discreție și pioșenie, au luminat cimitirele. O firavă mângâiere pentru credincioși…
.jpg)
Botoșani, aprilie 2020. Ni se tot repeta la radio, la tv, în ziare, în dezbateri de tot soiul: Nu mergeți de Paști la părinții bătrâni, nu le puneți viața în pericol!
Carmen și-a iubit mama și i-a admirat mereu spiritul de sacrificiu, dragostea jertfelnică pentru aproapele. Chiar și la peste 80 de ani, nu ezita să sară în ajutorul cui are nevoie de un sfat, de un diagnostic - fiind medic o viață întreagă, de o vorbă bună.
Și-a protejat mama, așa cum i s-a tot repetat zi de zi, clipă de clipă. Adică au petrecut Sfintele Sărbători din 2020 departe una de alta.
”Paștile 2020, ca de altfel toate sărbătorile religioase sau laice, a fost trăit cu frică, în grabă și solitudine. A fost un moment de reflecție în care semnificația sărbătorii a trecut în prim-plan, devansând obișnuitul împreună-familial”,
rememorează Carmen tristul an 2020
Un ”împreună – familial” care a stat sub semnul regulilor, al restricțiilor, chiar sub amenințarea cu sancțiuni - uneori cu închisoare -, pentru, nu-i așa, ”zădărnicirea combaterii bolilor”.
”Nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din perioada premergătoare... am fost atât de speriată și îngrijorată că m-aș putea îmbolnăvi și că, mai grav, aș fi îmbolnăvit-o pe mama aflată la o vârstă venerabilă, încât mintea îmi era ocupată cu regulile de igienă și distanțare ce trebuiau obligatoriu respectate”,
povestește Carmen
Nu a mers la Înviere. Pentru prima oară după mulți ani. Carmen și-a revăzut mama a doua zi. Doar pe holul de la intrare, ciocnind un ou după regulile de ”distanțare socială”.
”Nu am mai venit cu Lumina Sfântă la mama, cum făceam în fiecare an după miezul nopții. Am venit a doua zi, am ciocnit pe hol ouă roșii, am schimbat câteva vorbe, am dezinfectat totul cu spirt și am plecat. Nu am fost nici la cimitir, unde odihnește partea masculină a familiei, cred că a fost interzis accesul, așa că Învierea a fost neîmpărtășită, doar în sufletele noastre și în intimitatea locuinței”,
vorbește mai departe Carmen, în tristețea amintirii
Oameni închiși în case, întemnițați în ei înșiși. Frică, spaimă, dor, durere. Așa au fost Paștile în 2020.
”Nimeni n-a venit, la nimeni nu ne-am dus. Ne închiseserăm toți, familie, rude, prieteni într-o tăcere rău prevestitoare dublată de frica de boală, de spital”.
Cu toate acestea, și viața și moartea își au propriile reguli. Izolarea, continua spaimă și strașnica dezinfecție nu au ținut cont de suflet. Viețuind între ziduri, în singurătăți cumplite, părinții noștri s-au stins în tăcere.
Un virus mai puternic își făcea apariția: cel al tristeții.
”La două luni după Paști a început calvarul, o luptă între viață și moarte din care, după alte patru luni, moartea a învins. Tristețe, durere, lacrimi, zbucium, însingurare, neputință, lacrimi, rugă, neliniște, căutări, deznădejde, speranță sunt stările trăite de familia din mijlocul căreia un membru a plecat. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui!”,
ne spune Carmen,
convinsă că, chiar dacă a plecat în anul ”Covid”, fără să fi contactat virusul, mama ei a fost o victimă a pandemiei.
Ne întoarcem la Florentin Țuca. Avocatul al cărui tată, înmormântat în cimitirul din Vârfu Câmpului, ”aștepta” alături de toți plecații, știuți și neștiuți, Lumina Învierii.
”Până să interpretez însă, până să-mi dau cu părerea asupra constituționalității ori legalității lor, după caz (au făcut-o deja specialiști mai specialiști decât mine), primele care-mi vin în minte sunt niște nedumeriri care pleacă, toate, de la inconturnabile premise”,
avocat Florentin Țuca
Pentru că, ne spune tot Florentin Țuca:
”…lumânarea aprinsă pentru ai noștri morți lângă mormântul lor nu-i o formă de protest pentru lipsa de electrificare a cimitirului, ci o simbolică iluminare a sufletelor ridicate la Cer”
” Împărtășania nu este înfulecarea unui dumicat și nici secarea dintr-o sorbire a unui vin de Bordeaux dintr-o „linguriță”, ci o Sfântă Taină, rânduiala simbolică a sfintei reuniri cu Iisus Mântuitorul”
”…slujba de Înviere nu înseamnă o adunare publică a unor sindicaliști, claustrofobi sau alcoolici anonimi, ci cea mai mare sărbătoare a Ortodoxiei, ritualul simbolic al Miracolului Învierii și-al comuniunii fericite între oameni și Dumnezeu și că „Unde sunt doi sau trei, adunați in numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18:20)”
”Menirea Bisericii lui Hristos este să ne asigure nu igiena trupului, „măști” și „echipamente de protecție”, ci îngrijirea sufletului întru înălțarea lui la Cer”
”…învățătura lui Iisus Mântuitorul este nu despre egoism, teamă și deznădejde, ci despre iubire, curaj și speranță”
”…suntem chinuiți de incertitudini și dileme, manipulări și „știri false”, de o paralizantă și planetară frică de boală și o eshatologică frică de moarte, dar proclamăm ritos că Iisus este Calea, Adevărul și Viața”
În aceste zile din Săptămâna Patimilor, să întoarcem gândul către toți cei plecați în acest an, să aprindem o lumânare și să îi pomenim. Este mică și poate părea neînsemnată mângâierea pentru cei aflați în suferință, dar gândul ne va aduna iarăși împreună.
Iar gândul și dragostea față de semeni nu țin cont de nicio distanțare.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
